Final

Gândul mă poartă spre tine, prin spațiu și timp

Mi te așează pe pleoape intr-un pahar de vin

Și-ți șoptesc tăcut un vis ce l-am avut

Ce va rămâne poezie într-un viitor trecut

Era ca-n rai...

Îmi dădeai părul peste umăr și mă sărutai 

Pielea fină și catifelată ușor mi-o atingeai

Și ne inecam în păcate cu patimă 

Sfârșind frumos povestea asta zbuciumată....

Era ca-n viață...

Și îmi șopteai că sunt frumoasă 

Că-s senzuală și nebunește de gustoasă 

Că al meu chip când te privesc e storcător de minți 

Căci te priveam și mă luau fiori reci și fierbinți...

Era ca niciodată...

Îmi scoteai breteaua ce se voia atârnată

Îmi sărutai corpul de vin înfierbântat 

De dorință și plăcere m-am lăsat purtată 

Atât de mult si arzător te-am așteptat...

Și m-am umplut de tine în visul meu de noapte 

Nu ești să mă mai pierd în ochii tăi căprui 

Doar risipesc vise încinse într-o carte

În poezii... rostite oricui și... nimănui.

Dintr-un vis ce-abia mai suflă 

Se aprind noi fantezii

Unde-o inimă pierdută 

Scrie-n noapte poezii.

Fie stele, lună, soare

Inima îmi scrie-n gol

Căci iubirea nu dispare

Ea renaste-n orice dor.

Și visul se reaprinde

Pe cerul nemărginit 

Și timpul mi se desprinde

De al clipei asfințit. 

Luna-și cerne-un vis aprins,

Pe cărări de-o nouă taină.

Iar sub cerul larg, întins.

Un suflet poartă-o nouă haină,

Stele-n dans ușor se-aprind

Scriu pe cer povești in noapte

Ochii lui în mine aprind

Umbre dulci și fermecate.

Purtând un dor pentru totdeauna 

Îmi ascund iubirea-n adâncuri, 

Sub valuri de tăceri și furtună, 

In gânduri ce mor printre rânduri.

Nu spun, nu strig, nu cer nimic, 

Dar dorul crește ca o rană....

În suflet cântă un vis mic, 

Și inima... mi-o ia la goană...

Și nu va şti nimeni vreodată 

Cât te-am sperat, tăcut, curat, 

Cum dorul meu plângea în soaptă 

Când ne visam îmbrățișați.

Purtându-ți dorul pentru totdeauna,

Rămas-am prizonieră în tăcerea grea, 

Povestea noastră...o taină bună...

E locul unde-n gând, mereu, te voi îmbrățișa...

ma pierd în "ce-ar fi fost..dacă.."

în ceea ce a fost...odată ca niciodată,

în ceea ce ar fi putut să fie

in vorbe deșarte, promisiuni uitate.

ma pierd în "noi" demult apusi,

în vise ce prematur s-au risipit

în tot ce-am fost și tot ce-am devenit

...cândva îmbrățişați, azi doi străini 

Aș fi dorit să ne mai fim puțin,

timpul să nu rupă foaia pentru vesnicie

cum bobul în vie așteaptă să devină vin

aștept și eu privirea-ți caldă să-mi adie..

Cu "poezia ta" m-aș încălzi

În iarna asta rece

Mi-e dor de ea zi de zi

...și cu nimic nu trece...

Doar gândul rămâne cald

Mă poartă în visare 

Și mă prinde într-un pahar

Ca tine, într-o îmbrățișare.

Și parcă îi simt parfumul...

Și mă îmbăt cu gândul 

De ce n-o să mai fie...

O pură și naivă...iluzie.

De-ai ști că fără "poezia ta"

Totul îmi pare fără sens...

Știai c-o adoram...era iubire pură... 

De-ai interzis-o... ce nu ai înțeles?

...................................................

Îndeajuns ce nu a fost?...

De n-ai lăsat-o să mă scrie frumos...

În astă seară mă învelesc de frig într-o speranță,

Durerea încerc să o tratez c-o aroganță 

Și chiar de vântul urlă și cerul se răscoală 

Visele-mi vreau să le scriu cu cerneală...

De-ai ști cum sună ploaia prin fumul de țigară 

Cum îmi reamintește de zilele de vară 

Când gândurile-ți erau senine despre mine

Și așteptam cu nerăbdare să stau în brațe la tine.

De-ai ști ce simt când tot apari în gândul meu

Și cum din amintiri mi-apare chipul tău 

Deși am renunțat la tot, mai simt cum încă doare

Visu-mi neîmplinit.... un vin și-o-mbrățisare.

De-ai sti cum pentru tine am înmuiat lacrimi în vin

Purtând tăcerea-ți ca o cruce în fiecare anotimp

Și deși anii îmi vor trece, tu vei rămâne,

Dorul ce îmi va curge mereu prin sânge.

Privesc un anotimp atât de furtunos.

Am rupt tot ce am pictat

În ultimii trei ani încoace,

Aveam un mic dejun cu lacrimi

Atunci când fantasma ta era aproape.

Acum ai dispărut…

Ce te-a întristat mai tare?

Că am renunțat să cred în tine

Sau ți-am luat puterea oare?

Păreai speriat.

Când mi-ai întâlnit privirea,

Ai văzut în ochii mei ceva

Ce credeai că e nebunia.

Nu poți explica alt fel fericirea.

“A suferit, cum poate fi in toată firea!?”

Îți pui întrebări greșite…

Așa cum ai greșit crezând

Că îmi poți duce spre moarte iubirea.

"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”

“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”

“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”

Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”

În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”

Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.

Timpul e nemișcat 

De atunci când ai plecat 

Timpul ne-a uitat

Plouă, și e înnorat.

Curg șoaptele  pe lângă mine, 

La fel și dorul meu de tine

Curg lacrimi fără rost,

Căci nu te-ai mai întors...

Trec zile și nopți întregi 

Nu mi-am dorit să pleci!

Nici să te întorci nu îmi doresc

Din amintiri o să trăiesc.

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

Arde...
Arde-mi corpul în ruine,
Făcut din oase, carnea devine
Doar urmă în spațiul lăsat,
La locul sălbatic ce s-a afișat.

Scrum ce zboară
Prin urme de vioară,
A doua oară să-mi ceară —
N-am să te las...

Vinde-mă să mă vând,
Nomad în al tău popas,
Cânt și râd la vremuri când n-am glas,
Arde-mi și limba prin aer scrumând.