Frumusețe visată

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Și vara de odinioară a înflorit tânără și frumoasă cândva... cândva când ne-am iubit

În inima adâncă a soarelui arzător, deși amăgirea se deșira pe buzele mele, speram viu ca încă să te iubesc 

Sa fiu capabilă să iubesc ce nu m-a iubit, atât de dulce era acea amăgire purtată-n raze, care se luptau ca încă să bată vii

Să bată inimii reci ce nu-mi aparține, așadar rămând acu'-n pribeagul pustiu repetând și tot repetând numele tău

Cu cuvinte mute si gura udă de lacrimi, implor cerul îngenunchiată să-mi mai dea trăiri de amor cu tine, sa numai simt cu mă poartă vântul spre eternul n-ai să vii

Și nu mai vreau minciuni, vreau doar ca gura verii să mă aducă înapoi, chiar dacă asta ar însemna să-mi devoreze carnea de pe mine până la os, ca astfel, poate într-o altă viață să fie un destin astfel scris, să fi putut experimentat simplu și unicul sentiment de a împărți un amor între două flăcări de viață vii

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Pentru cei care caută sens în întuneric și lumină în haos,

pentru cei care au învățat să iubească cu fragilitate și curaj,

pentru aceia care găsesc frumusețea în imperfecțiuni și adevărul în cuvinte nespuse.

Această carte este o reflectare a călătoriei noastre,

în căutarea echilibrului între suflet și realitate

Dedicație din cartea: Ecouri în Univers

https://www.wattpad.com/story/367371786?utm_source=android&utm_medium=link&utm_content=share_writing&wp_page=create&wp_uname=RoseGryan

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Ești și nu ești
Un nor în zori.
Timpul doarme
Fără culori.

Viața singură înainte

Merge într-o amăgire.

Omul singur pe pământ

Va nimici propriul său gând.

Nopți și zile chinuite,

De gândul omului pricinuite.

In speranța liniștii eterne,

Curată viața omul si-o așterne.

Luna blândă și lucioasă,

Oh, zeiță maiestuoasă!

Măreață stai și ne privești

Iar zbuciumul tu îl strivești.

Blând soare ocrotitor,

Asupra noastră tu mereu cobori

Raze pline de speranță,

Pline de a Domnului povață.

Inima zburlită suferindă

Tu vei bate necontenită.

Ai fost tu întrebată oare?

Mai reziști, mai poți, trăiești?…

La usa sufletului tău

E Domnul ce te cheamă

Te îngrijește sa I deschizi

Ca El ni I Tată mamă

E călătorul ce în noapte 

Câtă sa poposească 

Deci usa sufletului sa-i deschidem

Sa îl primim în casă

Sa nu-l lasam s-aștepte mult 

Să plece supărat

El e stăpânul noii legi 

Ce mult l-am așteptat

L-om aștepta în veșnicie

Cât pe pământ vom fi

Că El e sprijinul cel tare 

El ne va păstori

Ne-a păstorit din totdeauna

Cu dragoste curată

În El s-avem nădejde toți

Ca grija noastr-o poartă

El nu e scump în daruri

Și nici nu-i este greu

Ci ne supraveghează pururi 

C-așa e Dumnezeu

Noi mulțumiri de-aducem

Pentru-ndurarea-i mare

Ca să-l avem de-a pururi 

Intru a noastră cale

Să ne-ngrinim de cele

Ce-n viață am greșit

Că mult îl supărarea

Aceasta știu și simt

Și vrednici nu suntem

De darurile Tale

Dar ne-nputernicește

Să ne-ndreptăm pe cale

Când vom putea noi oare

Ție să-ți mulțumim

Îndeajuns vreodată

Că mult asta voim

Cântare rugi de toate 

Datori îți suntem noi

Slăbirii mărire Ție 

La bine și-n nevoi

Te rog ne-nțelepțește

Cu dragostea ce-o ai

Și întru stricăciune 

Te rog să nu ne dai

De-a noastră viață Doamne 

Ye-ai îngrijit mereu

Ne-ai scos dintru necazuri

Atunci când a fost greu

Deci și la mine vino

Părinte-al meu te-aștept

Și mie Tu ajută-mi 

Ca viață Să mi-o-ndrept

Să îmi îndrept gândirea 

Și inima de-ar fi

Că pentru Tine Doamne 

Mai trezesc le-aș voi

O cerescule-mpărate

Bun Mângâietor ne ești

Mulțumire-Ți vom aduce

Că pe noi ne pastorești

Seara,

când căldura se domoșea,

poarta nu era doar poartă,

erau locul unde se adunau oamenii

la o vorbă scurtă,

fără program 

și fără grabă.

Stăteaii un pic, 

te mai uitat pe drum,

mai trecea cineva

apoi intrai în vorbă.

Un gest simplu,

o cană cu apă

dăruită cu drag

parcă spunea tot:

că te vede,

că ești binevenit.

Nu era nevoie de prea mult

doar o cană,  o umbră

câteva vorbe așezate.

Îm astfel de seri

satul se simțea altfel.

Nu ca o idee mare,

ci ca un obicei mic, repetat,

care ținea oamenii aproape,

fără să-i oblige cineva

doar din dragoste  și respect.