Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 27 мая
Views: 52
Poems in the same category
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Corabie în finlandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Laiva
Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,
Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,
Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?
Laiva, laiva...
Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?
Mikset varoittanut minua?
Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?
Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?
Miten täytän sen?
Laiva, laiva...
Olit kevyt kuin varpunen,
Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,
Ymmärrän, että sinun piti mennä
Siltä sinusta tuntui
Sitä sinä ajattelit.
Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,
Useista purjelevyistä,
Kiinnitin jopa ankkurisi,
Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,
Merellä on omat päähänpistonsa,
Et tiedä mitä odottaa,
Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,
Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,
Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,
Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,
Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,
Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,
Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,
Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,
(kiinnostavaan sävyyn)
Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,
Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,
Jos luulet niin, se on sinun valintasi...
Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,
Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."
Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Corabie în finlandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Laiva
Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,
Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,
Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?
Laiva, laiva...
Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?
Mikset varoittanut minua?
Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?
Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?
Miten täytän sen?
Laiva, laiva...
Olit kevyt kuin varpunen,
Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,
Ymmärrän, että sinun piti mennä
Siltä sinusta tuntui
Sitä sinä ajattelit.
Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,
Useista purjelevyistä,
Kiinnitin jopa ankkurisi,
Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,
Merellä on omat päähänpistonsa,
Et tiedä mitä odottaa,
Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,
Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,
Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,
Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,
Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,
Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,
Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,
Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,
(kiinnostavaan sävyyn)
Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,
Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,
Jos luulet niin, se on sinun valintasi...
Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,
Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."
Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Other poems by the author
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Psalmi - XXXV - Te-am iubit, dar nu Te-am urmat
Doamne,
Te-am iubit din cuvinte,
cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.
Te-am visat,
dar n-am pășit pe urmele Tale —
mi-au fost prea grele.
Mi-am făcut icoană din prezența Ta,
dar când m-ai chemat,
am ales liniștea fricii mele
în locul drumului Tău.
Am știut că Tu ești Adevărul,
dar am trăit în conveniența minciunii.
Am auzit glasul Tău în noapte
și m-am întors pe partea cealaltă,
să dorm.
Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.
Dar am iubit mai mult siguranța mea,
ritualurile mele,
timpul meu,
păcatele mele.
Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,
ci pentru că Te-am cunoscut,
și totuși am ales alt drum.
Am rămas pe margine,
ca un spectator al propriei mântuiri ratate.
Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,
nu ca judecător,
ci ca prietenul,
care nu se dezice,
chiar dacă a fost trădat.
Încă mai vreau să Te urmez.
Dar n-am învățat cum.
Fă Tu primul pas înapoi spre mine,
ca eu să-L pot face spre Tine.
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Psalmi - VIII - Revelația durerii
Am văzut, Doamne,
că durerea nu este doar o rană,
ci o revelație tăcută,
o fărâmă din înțelesul Tău
pătruns în carne.
Nu am cerut-o,
nici nu am dorit-o,
dar a venit.
Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,
am înțeles că nu doar trupul se frânge,
ci și sufletul care nu poate înțelege.
Durerea m-a învățat
nu despre rău,
ci despre adevăr.
În mijlocul ei,
am descoperit fragmente de lumină
care nu se văd cu ochiul,
dar care strălucesc din adânc.
Am învățat că nu suferința e întunecată,
ci umbra pe care o aruncă.
Durerea mi-a curățat ochii
și mi-a arătat
ceea ce nu am vrut să văd:
că Timpul nu e doar o cale,
ci o călătorie sacră.
Revelația durerii nu apare în strigătul ei,
ci în tăcerea pe care o naște.
Căci în ea, Doamne,
am înțeles că nu exist doar pentru mine,
ci pentru cei care mă poartă
și pentru cei care mă vor urma.
Durerea a fost nu un capăt,
ci o poartă.
Căci din ea a ieșit lumina
care m-a dus la Tine,
și nu am mai cerut niciodată
să mă izbăvești de ea,
ci doar să mă păstrezi în lumina
pe care ea mi-a revelat-o.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Psalmi - XXXV - Te-am iubit, dar nu Te-am urmat
Doamne,
Te-am iubit din cuvinte,
cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.
Te-am visat,
dar n-am pășit pe urmele Tale —
mi-au fost prea grele.
Mi-am făcut icoană din prezența Ta,
dar când m-ai chemat,
am ales liniștea fricii mele
în locul drumului Tău.
Am știut că Tu ești Adevărul,
dar am trăit în conveniența minciunii.
Am auzit glasul Tău în noapte
și m-am întors pe partea cealaltă,
să dorm.
Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.
Dar am iubit mai mult siguranța mea,
ritualurile mele,
timpul meu,
păcatele mele.
Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,
ci pentru că Te-am cunoscut,
și totuși am ales alt drum.
Am rămas pe margine,
ca un spectator al propriei mântuiri ratate.
Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,
nu ca judecător,
ci ca prietenul,
care nu se dezice,
chiar dacă a fost trădat.
Încă mai vreau să Te urmez.
Dar n-am învățat cum.
Fă Tu primul pas înapoi spre mine,
ca eu să-L pot face spre Tine.
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Psalmi - VIII - Revelația durerii
Am văzut, Doamne,
că durerea nu este doar o rană,
ci o revelație tăcută,
o fărâmă din înțelesul Tău
pătruns în carne.
Nu am cerut-o,
nici nu am dorit-o,
dar a venit.
Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,
am înțeles că nu doar trupul se frânge,
ci și sufletul care nu poate înțelege.
Durerea m-a învățat
nu despre rău,
ci despre adevăr.
În mijlocul ei,
am descoperit fragmente de lumină
care nu se văd cu ochiul,
dar care strălucesc din adânc.
Am învățat că nu suferința e întunecată,
ci umbra pe care o aruncă.
Durerea mi-a curățat ochii
și mi-a arătat
ceea ce nu am vrut să văd:
că Timpul nu e doar o cale,
ci o călătorie sacră.
Revelația durerii nu apare în strigătul ei,
ci în tăcerea pe care o naște.
Căci în ea, Doamne,
am înțeles că nu exist doar pentru mine,
ci pentru cei care mă poartă
și pentru cei care mă vor urma.
Durerea a fost nu un capăt,
ci o poartă.
Căci din ea a ieșit lumina
care m-a dus la Tine,
și nu am mai cerut niciodată
să mă izbăvești de ea,
ci doar să mă păstrezi în lumina
pe care ea mi-a revelat-o.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.