Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 июня
Views: 32
Poems in the same category
Învață de cincisprezece ori
Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.
Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.
Învață din tot și-nvață din toate,
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Iluzii!
De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,
De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.
Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,
Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.
Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,
Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.
Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,
Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.
L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,
Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.
Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,
Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.
Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,
Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.
La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,
De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.
Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,
Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.
Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,
Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Învață de cincisprezece ori
Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.
Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.
Învață din tot și-nvață din toate,
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Iluzii!
De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,
De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.
Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,
Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.
Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,
Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.
Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,
Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.
L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,
Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.
Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,
Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.
Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,
Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.
La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,
De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.
Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,
Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.
Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,
Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Other poems by the author
Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.