Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...

faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...

și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...

cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...

uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!

ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.

parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.

și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează

M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,

Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,

O boală-n mine arde,

Neputința mă bate,

Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.

Unde e eu cea din trecut?

De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?

M-a alungat mai departe.

M-a dat afară.

Nu a vrut să mai fi putut.

Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?

Din ce pricină trece timpul meu?

Trec și nu-mi vindec sufletul,

Îmi las doar cicatrici,

Adânci ca un ocean secetos.

Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,

Sunt doar o adolescentă

Care încearcă să trăiască

Într-un distinct mod decât cel normal.

Am zile în care consum alcool,

Dar nu-s alcoolică.

Am zile în care nici nu mănânc,

Dar da, sunt anemică.

Încerc să renunț la vicii.

Să fii anemic e un lucru groaznic.

Personal,simt cum corpul mi-e preluat

De o identitate necunoscută.

M-am plictisit de acel sfat:

"Ia și mănâncă!"

Ei cred că e așa ușor să o faci,

Dar când ajungi să fii în situația de față

Realizezi că e chiar greu.

Dezamăgirea apare când nu reușești

Și îți e din ce în ce mai rău...

Merg.
Calea mă poartă,
tăcută,
ca un râu fără maluri.

Fiecare pas
se topește
în nemărginire.

La capăt,
doar un cer gol
ce mă privește înapoi.

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

Irina Anghel, București, 2021.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Doamne,

mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.

Nu mai știu cine sunt,

nu mai știu cine am fost

și cum am ajuns să mă privesc

dintr-un loc străin.

Am fost o dată viu,

cu o lumină care ardea în suflet,

dar acum chipul meu se estompează

în aburul unui trecut prea îndepărtat.

Ți-am spus, Doamne, că Te caut,

dar nu știu nici cum să Te recunosc

într-un trup care nu mai îmi este al meu.

Pășesc printre umbre

și fiecare pas mă duce mai departe

de acea ființă care am fost cândva.

Chipul meu nu mă mai cunoaște.

Pielea mea își poartă amintirile

ca pe niște poveri de neîndepărtat.

Înăuntru nu mai am decât dorința

de a mă regăsi în Tine.

Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.

Ridică-mi chipul pierdut

și așază-l în fața Ta.

Dă-mi înapoi acea formă

care nu se va risipi niciodată

în uitare.

Eu nu am uitat de Tine,

dar am uitat cine sunt.

Împărtășește-mi, Doamne,

ceea ce nu mai știu.

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Nu-mi da slavă, Doamne,

nici scăpare ușoară, nici drum neted.

Primește-mă lângă Tine pe cruce —

nu ca pe un tâlhar,

ci ca pe un frate al durerii.

Nu cer să fiu coborât de pe lemn,

ci să stau lângă Tine până la capăt,

să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,

să simt cuiele rugii care nu se mai termină.

Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,

ochii să Ți-i întâlnească în agonie,

inima mea — să-Ți bată în sânge,

până când dragostea va fi tot ce rămâne.

Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,

ci între cei care au urcat,

tremurând, cu pașii goliciunii,

dar cu dorul plin de Tine.

Primește-mă, Doamne,

nu după vrednicie,

ci după lacrima ce-Ți cere crucea,

nu slava.

Și când totul se va sfârși,

adu-Ți aminte de mine

în Împărăția Ta —

nu pentru că am fost bun,

ci pentru că Te-am iubit,

pe cruce fiind.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.