Psalmi - XIV - Luptătorul tăcut

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Copacul visează să fie nor.
Dar pământul știe —
deja este.

În largul tăcerii, un tunet ascuns,

Îmi sună în piept ca un gând nerostit,

O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,

Deschide porți vechi spre un timp infinit.

Din pulberea nopții îmi fac un altar,

Cu stele asfințite și oceane de jar,

Iar gândul mă duce, străin și hoinar,

Prin somnul uitării, într-un vis secular.

Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,

Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,

Dar glasul iubirii, din visuri desprins,

Purcede prin mine și intră-n pământ.

Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,

Un cântec uitat între cer și pământ,

Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,

Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.

Doamne,

în umbra acestei lumi distorsionate,

mă pierd în chipuri strâmbe

și în glasuri care nu mai pot striga.

Grotescul s-a așezat în fața mea

ca o oglindă fisurată,

reflectându-mă pe mine însumi,

dar altfel decât mă știu.

Mi-am căutat fața în ape tulburi,

și am găsit un monstru plângând.

Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat

în propriile fapte mârșave.

Disperarea mi-a dat frâu liber,

m-a lăsat să mă smulg din propria carne

și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,

fără rost, fără loc,

fără îndrumare.

Am început să cred că există o frumusețe

în acest grotesc,

dar doar ca o mască peste un gol abisal.

Că poate disperarea este singura noastră patrie,

un loc unde nu se așteaptă nimic,

dar totuși cerem totul.

O, Doamne,

dacă grotescul este chipul uman în cădere,

mă rog, ridică-mă,

chiar și din acest loc rupt,

chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.

Dacă disperarea mă va duce la Tine,

atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.

Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva

decât această bântuire ce mă face viu,

dar nu în sensul frumuseții tale.

De aceea, atunci când sunt pierdut,

Doamne, nu mă abandona,

chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.

Și, căzut în disperare, ridică-mă...

vino ca o mângâiere,

și mă salvează,

de mine însumi.

Am sunat să întreb ce mai faci,

Și cine de grijă-ți mai poartă,

Între atâtea apeluri, tu zaci

Și nici că-ți mai pasă de soartă.

Am sunat să te-ntreb despre tata,

Căci știu că îl suni sus în cer,

Oftând, îmi mai spui de una de alta,

Şi-apoi îmi vorbești despre el.

Se-aude încet o liniște-n vorbire,

De parca-i ști de undeva că plâng,

Și - n glasul tău plin de iubire,

Cuvintele în gemete se frâng.

De piept îmi vine să mă iau cu cerul,

Să plâng cu picături de sânge,

Să închid pentr-un minut apelul,

Să-l plâng pe acela care plânge,

Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,

Să-mi facă - o operație pe cord,

Căci nu mai sunt atâta de puternic,

Încât să fiu cu Dânsul de acord.

Și te-am sunat în fiecare săptămână,

Dar astăzi sună întruna ocupat,

Pe unde umbli măicuța mea bătrână,

Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Coboară, Doamne,

nu în templul zidit de mâini,

ci în prăpastia mea,

în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.

Coboară-n abisul din mine, Doamne,

nu ca un oaspete,

ci ca un stăpân care vine să curățe casa.

Mustră întunericul care m-a învățat

să zâmbesc cu fața,

dar să mor cu sufletul.

Sunt o peșteră locuită de umbre,

o groapă în care adevărul a fost legat

și tăcerea a devenit domn.

Mi-am închis conștiința într-un beci,

și i-am pus lanțuri de logică și frică.

Doamne, nu bate — intră!

Intră ca Focul ce nu arde decât răul.

Intră cu toiagul Tău

și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.

Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi

din colțurile întunecate ale inimii mele.

Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.

Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.

Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!

Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,

și strigă-mi numele cu glas de înviere!

Chiar dacă duhnește păcatul în mine,

Tu poți să spui: „Ieși afară!”

Și sufletul meu va veni legat, dar viu.

Nu vreau o lumină de suprafață.

Vreau o invazie de har.

Să nu mai rămână nici o celulă

care nu Te știe,

care nu Te slăvește!

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Doamne,

Tu care ești începutul și sfârșitul,

când mă privesc la față,

văd cum Lumina și Întunericul dansează

în același cerc.

Lumina Ta mă cheamă din zori,

dar Întunericul mă atrage în adânc.

Am căutat să înțeleg

ce înseamnă să fiu întru Tine,

dar mă simt prins între cele două,

ca o flacără ce nu știe dacă se stinge

sau arde mai tare.

Lumina Ta nu e doar strălucire,

ci o claritate care taie în adânc.

Căci fiecare rază mă descoperă,

și îmi arată umbra mea ascunsă.

Este frică în această lumină

pentru că arată tot ce am ascuns,

toate golurile, toate rănile neînchise.

Întunericul, Doamne,

nu este doar întunecare,

ci adâncirea în care mă pierd

ca într-o noapte fără sfârșit.

Acolo unde nu sunt judecat,

dar nici mângâiat,

acolo unde caut și totuși nu găsesc

decât ecoul propriilor pași.

Dar dacă tu ești în lumină,

și în întuneric ești la fel,

atunci înseamnă că, poate,

lumina nu este fără umbra ei.

Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire

pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.

Doamne,

nu mă lăsa să aleg între una și alta,

căci ambele sunt parte din Tine.

Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,

e o fărâmă de lumină

și în fiecare rază,

o adâncire de întuneric.

Ori poate adevărata Lumină

nu este cea ce alungă umbra,

ci cea ce învăluie umbra,

ca o parte din tot ce suntem.

Și așa, în Tine,

mă învălui în Lumină,

chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,

pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum

spre Tine,

un drum unde nici lumina, nici întunericul

nu mă va părăsi.