Un ultim apel

Vântul cu tâmplele supte,

Îmi roade-n tăcerile grele,

Și-mi sapă în vechile lupte,

Altare de gânduri rebele.

Și cad peste margini de clipe,

Ca frunza-n amurguri târzii,

Iar inima frântă începe să țipe,

Aici, în aceste grote pustii.

Iar timpul — călău fără milă,

Își frânge securea în mine,

Și curg ca o apă docilă,

Prin râuri din ținuturi străine.

Și-mi cade pe umeri cenușă,

Din visele arse încet de Morfeu,

Și-mi zăngăne-n auz o cătușă,

Cu dangăt de clopot ateu.

Îmi este privirea o rană deschisă,

Spre cerul ce-mi șade la geam,

Iar sângele — o hrană promisă,

Pentru amintirile ce nu le mai am.

Și poate, din marea uitare,

Cândva o să urce un abur subțire,

Să-mi fie sfârșitul o mare,

Cu țărmul topit în iubire.

Și-n urmă să nu fie un nume,

Nici umbră, nici semn pe pământ,

Doar o ploaie măruntă prin lume,

Ca un vechi și nebun legământ.

Iar eu — risipit în tăcere,

Să fiu doar un zvon neștiut,

O șoaptă târzie ce piere,

Pe buza unui ultim sărut.

Iubiri interzise îmi rod din călcâie,

Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,

Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,

Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.

Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,

Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,

Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,

Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.

Strivit între lacrimi… zâmbesc,

Presat de nelinişti m-ador,

Doresc să conving pe cei care mor,

Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.

Frigul miroase a rânced pământ, 

Totul e galben ca o gutuie, 

Păsări se-nalță spre ceruri cântând, 

Copacii stau falnici ca o statuie. 

Ploaia o simt ca pe-o furtună în plete, 

Și port cu natura un duel permanent, 

Trupul îmi frige și parcă mi-e sete, 

Apusul zăresc dar pasul mi-e lent. 

Frunzele aștern un covor infinit, 

Toamna își face bagajul să plece, 

Galbenul crud s-a risipit, 

În ceața măruntă și ploaia cea rece. 

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

Dă-mi neuitarea frumoaso,

Sculptează-mi ochiul în tine,

Apleacă-ți tâmpla și las-o,

Pe gândul meu să suspine.

Dă-mi neuitarea iubito în dar,

Și ține-mi în palme privirea

Șoptește-mi un murmur bizar,

Să-mi mute spre tine uimirea.

Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,

Aprinde-mi călcâiul de gheață,

Lasă sărutul pe buze să-mi vie,

Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.

Dă-mi neuitarea acum și aici,

Și las-o în suflet să plângă,

Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,

Inima în inima ta să se frângă.

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii vor cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

Salut bă! Ce mai faci? -Mark

Bine... -Alex

Bă tu știi de petrecera după concertul ăsta? -Mark

Da... -Alex

Ce tare! O să fie foarte fain. Pun pariu. Vrei o bere? -Mark

Sigur... -Alex

Bă da ce bine că suntem toți inapoi împreună. Nu-i așa? -Mark

Ba da... -Alex

Io-s eu.

Să fiu.

Băgamiaș!

Eu sunt!

Eu pot,

să cânt și,

aude-mă,

cunoașste-mă.

Dacă vrei să-mi deșiri puloverul,

trage această ață în timp ce plec departe,

Hei.. Ce faci? -Maria

Bine... -Alex

Ai auzit de petrecera după concertul ăsta? -Maria

Da...-Alex

Io cred că o să merg dar... prietenii mei nu pre vor. Ai putea sa ma duci tu te rog? -Maria

Oh nu,

merge,

a mers,

Pa! Pa!

Cine eu?

Cred că,

mă scufund,

și mă duc.

Dacă vrei să-mi distrugi puloverul,

trage această ață în timp ce plec departe.

Vezi cum se dezleagă, o sa fiu gol,

întins pe podea, întins pe podea,

m-am desfăcut

Dacă vrei să-mi distrugi puloverul,

(nu vreau sa iți distrug maioul)

trage această ață în timp ce plec departe.

(hai să fim prieteni și să plecăm drumuri separate) 

Vezi cum se dezleagă, o sa fiu gol,

(ce bine să te văd intins, in skivviul tău cu Superman)

întins pe podea, întins pe podea,

m-am desfăcut

Sunaţi la ambulanţă oameni buni,

Să vină grabnic şi descarcerarea,

Că ţara noastră-i plină de nebuni,

Ce nu mai vor nicicând schimbarea.

Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,

Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,

Că biata ţară astăzi este pradă,

Şi-mi pare c-o salva e imposibil.

Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,

Că lent ne moare pacientul,

Străinii îi administrează false seruri,

Şi muşamalizează incidentul.

Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,

Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,

Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,

Căci ţara noastră e acum pe moarte.

Sunaţi la ambulanţă dragi români,

Şi fiţi chiar voi brancardieri,

Un cancer nu mai poţi să îl amâni,

Şi trebuie luptat din răsputeri.

Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,

Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,

Căci taţii voştri sunt inconştienţi,

Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

Intr -o bună zi, îmi spun;

Gata! Nu-ți mai plâng de milă,

Că viața -i dură, ostilă,

Ești aidoma unui taifun.

Mă stârnești, mă smulgi,mă tulburi.

Eu zic, să -ti revii în fire,

Nu te mai lamenta în neștire;

Ești plin de offuri in figuri.

Fii demn de tine,nu ceda,

Îți sunt alături pururea,

Nu-ți întuneca gândirea,

De mine nu te lepăda.

Regretele nu -și mai au rostul;

Te trag in jos și - napoi;

Nu fă din tine un strigoi.

Caută -n mine adăpostul..

Te -am făcut să zâmbești, in sfârșit..

Tu ești un om deosebit,

Privește doar în viitor.

Ai o menire,ai un dar;

Iubește -te să fii iubit,

Norocu- ți va veni subit,

Te frămânți în zadar..

Cât aș vrea, să fiu și eu...poet
Să scriu rânduri... să vă placă,
Fac efort, ca vers... să-mi iasă
Nu mă las... tot omu-ncearcă.

Prin școli, în timp, am învățat
Ce trebuie să știu în astă viață,
Cuvintele rostite să aibă...sens
Și, de la înțelept să iau..povață.

Ziua, seara și chiar pe înnoptat
Când mi-apar în gând...povești,
Scot din buzunar, stilou, hârtie
Mâzgâlesc, dorind să mă citești.

Stau de vorbă cu-a mea muză
Să mă-nspire... să mă-ndrume,
Să mă joc, de-a rima-n... vers
Poezii să fac...puse-n volume.

Scriu ce simt și cum mă simt
Făr' a avea pretenții de... artist,
Tot ce știu e că...nu mă opresc
Criticilor...cu stoicism... rezist!