Să ne bucurăm de pace

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,

O tristă lampă pâlpâie în agonie,

Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,

Și nemilos mă scurg prin poezie.  

Pe masă plânge-o foaie de hârtie,

Iar albul ei zăpezi siberiene arată,

De frig, condeiul nu mai poate scrie,

Și hibernează într-o rătăcită pată.

Aud un cântec venit din iernile polare,

Pe geamul nins pictează flori de gheață,

Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,

Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.

Îmi bate în tâmple o muză înghețată,

I-aș face-un ceai și am valsa boem,

Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,

Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...

Am rătăcit prin neguri de cuvinte,

Căutător de sens în cer pustiu,

Și am dosit sub frunze-ngălbenite,

Al toamnei cânt ce păsările-l știu.

Am altoit cu versuri pomi și ruguri,

Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,

Privirile le-au explodat în muguri,

Și au văzut pe ram poeme înflorite.

M-au recitat străini cu voci de piatră,

Și au rămas cu toții fără glas,

Un vraf de cărți am adunat pe vatră,

Pe care de sămânță-am să le las.

Am scris în umbre fără de contur,

Cu litere de foc, pe vânturi stinse,

Să-mi fie toată iarba împrejur,

O pajiște de librării încinse.

Voi fi uitarea scrisă pe pereți,

Un vis ce-n noapte se destramă,

O lacrimă din plânsuri de poeți,

Trimisă lumii într-o telegramă.

Azi am plecat pe ultim drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Sunaţi la ambulanţă oameni buni,

Să vină grabnic şi descarcerarea,

Că ţara noastră-i plină de nebuni,

Ce nu mai vor nicicând schimbarea.

Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,

Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,

Că biata ţară astăzi este pradă,

Şi-mi pare c-o salva e imposibil.

Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,

Că lent ne moare pacientul,

Străinii îi administrează false seruri,

Şi muşamalizează incidentul.

Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,

Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,

Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,

Căci ţara noastră e acum pe moarte.

Sunaţi la ambulanţă dragi români,

Şi fiţi chiar voi brancardieri,

Un cancer nu mai poţi să îl amâni,

Şi trebuie luptat din răsputeri.

Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,

Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,

Căci taţii voştri sunt inconştienţi,

Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea