Cafeaua amară…

În privirea ta m-am pierdut,

Încă din prima zi în care te-am cunoscut.

Mi-ai zâmbit, mi-ai vorbit,

Şi atunci inima de tine s-a îndrăgostit.

Nu mă așteptam ca tu să fii,

Cel care mi va umple inima de bucurii.

Dar m-am pierdut în ochii tai senini,

Şi datorită lor, al meu am vrut să fii.

Mă iei de mâna, timpul se opreste în loc,

Îmi zâmbești și inima îmi ia foc,

Te iau de mâna, îți șoptesc încet,

Trecem împreună peste orice moment.

Şi dacă drumul e mai greu,

Mă vei avea pe mine mereu.

Împreună, orice luptă va fi ușoară,

Iubirea noastră, promit ca n-o să doară.

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Albastriu,  siniliu,e tocul ferestrei

Impartita-n sase ochiuri

Infundata-n peretele dinspre mar

Galben, ziarul uscat,  lipit de geam

Parca-i o foaie de ceara

Parca-i o coaja de gutuie

Cenusiul umbrei amare

Impinsa de-ntunericul odaii, in asfintit

Ridica aroma de menta verde

In pragul ferestrei, peste praf

Mustele moarte,aparent adormite

Par majuscule negre

Cazute din text

Tu ești a dimineții floare,

Ce se deschide ca un soare,

Cu zâmbetul ca de copil,

Și ochii vii sosiți din cer,

Voi știi să înțeleg al lor mister?

Cum pot visa amorul fără a lor clipire,

Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,

Când nu sunt cu-a mea iubire

Cu tine Vasilica ,draga de tine?

Nu tu ești floarea rară a iubirii,

Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,

Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!

Iar de-i așa, iubită dragă

Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,

Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare

Fie din Roma sau Atena...!

Tu preafrumoasa mea stăpână,

Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!

Nu-i zi să nu te rog ca un milog

Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,

Păstrează-mă cu tine,

Nu m-alunga frumoasă

Vasilica,

Mai bine mor de mii și mii de ori!

(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

Am băut în vis cu Nichita, 

Pe-o frunză în codri pustii, 

Și mi-a povestit cum ispita, 

L-a stors de cele "11 elegii". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Și începu să mă-nedemne, 

Cum să-mi alint iubita, 

Cu " Noduri și semne". 

Am băut cu Nichita în vis, 

Și mi-a spus că-s nătâng, 

Să nu mai stau în mine închis, 

Pentru că " Oasele plâng". 

Am băut în vis cu Nichita rebelul, 

Amândoi pregătindu-ne flintele, 

Însă el întrerupse duelul, 

Rostind... " Necuvintele". 

Am băut în vis cu Nichita, 

Şi ne era trează beția, 

Am băut mult cu Nichita, 

Până m-a îmbătat poezia. 

Mama ei de viață, mama ei de moarte,

Trupul la picioare zilnic le aștern,

Om cu idealuri, om cu multă carte,

Doarme și se scoală zilnic în infern.

Mama ei de moarte, mama ei de viață,

Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,

Frigul din odaie inima-mi îngheață,

Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.

Mama ei de soartă, mama ei de toate,

Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,

Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,

Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.

Mama mea de mine că stau și suport,

Inima de câine, talpa pe grumaz,

Dau cu semnătură, că mai bine mort,

Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.

Mama ei de moarte, mama ei de viață !

Pe ulița veche cu praf și noroi,

Adie un vânt de amurg liniștit,

Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,

Spune povești dintr-un timp rătăcit.

Căsuța din vale la ferestre cu flori,

A gutui coapte și a pâine miroase,

O mamă la poartă cu roși obrăjori,

De atâta așteptare împietrită rămase.

Miroase a fân și a câmpuri cosite,

A ploaie curată ce scaldă pământul,

Și-mi vine un dor de toate-mplinite,

De casa ce-mi știe și oful, și cântul.

Aici, în oraș, mă simt un străin,

Betoanele acoperă visele mele,

Iar dorul de acasă curat și divin,

Plânge întruna în oasele mele.

Întroienit sub pasul tău mă afund,

Și cad ninsori necontenit peste mine,

Sălbatic mușc din sânu-ți  rotund,

Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.

Profund înghețat înspre tine eu strig,

Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,

Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,

Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?

Am nevoie de soare, de puțină căldură,

De incendii de dor dinspre inima ta,

Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,

Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.

Frumoasele veri sunt departe și reci,

Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,

Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,

Și gâfâi întruna precum o năpârcă.

Am visat muribunzi și apoi despărțiri,

Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,

Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,

Și iarna părea nefiresc că se-amuză.

Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,

Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,

Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,

Unde focul din piept mi-l voi stinge.

Ce-o fi acum pe pământ?

Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?

Cum zboară timpul...

Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept

dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,

să mă unesc cu cerul

să fiu veșnic...

Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!

Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.

E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.

Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...

De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?

Dați-mi o mie de ani...

dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.

Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...

Eu, buricul pământului,

ce nebunie!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Ai mei vin de demult, de departe,

Când omul era o icoană,

Nu știau nici o buche de carte,

Dar citeau în suflet și rană.

Ai mei au umblat cu toții desculți,

Pe drumuri cu spini și pietroaie,

De pasul stăteai să le-asculți,

Era șuier de vânt și ropot de ploaie.

Ai mei au muncit cu desaga în spate,

Şi zilnic făceau din orice povară altar,

Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,

Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.

Ai mei au luptat în război și răscoale,

Oasele lor se odihnesc pe hotare,

Cu sângele lor România-i mai mare,

Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.