Viața, o mare învolburată

În noaptea fără stele, sufletul suspină,

Pe un drum în care umbrele-mi vorbesc.

Și mă condamnă la tristețe.

În labirint de amintiri, sufletul mi s-a pierdut,

In ploaie de regrete, sufletul s-a descompus.

N-a rămas decăt ecoul durerii.

Acum privesc printre amintiri pierdute,

Iar zambetul, flacără a fericirii,

S-a stins în abis ca o stea căzătoare.

In asta viata ce-o traiesti

Nu-i usor sa te gasesti,

Sa realizezi cu-adevarat

Cu ce scop ai fost creat.

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Deja m-am obișnuit cu absența din jurul meu.

Cred că așa mi-e cel mai bine,

Să port liniștea continuă cu mine.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Sunt muzeul viselor mele repetate,

Aflate într-o carte cu mare însemnătate,

Sunt creația propriilor gânduri.

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.

Că-i prieten, că-i dușman

Care-i diferența man?

În final toți te vorbesc

Pe la spate te lovesc.

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Zu viel Sensibilität

Eine geringe Sensibilität ist auf ihre Art gut. Es ist gut, sensibel zu sein, unserem Bedauern Ausdruck zu verleihen, wenn jemand weniger angenehme Ereignisse erlebt hat, bei ihm zu sein, ihm zuzuhören, ihn zu beruhigen, ihn zu verstehen, seine Leiden zu lindern, mit ihm zu seufzen, mit ihm zu weinen sie einzuwickeln, wenn ihnen kalt ist, sie zu verbinden, wenn die Katze sie gekratzt hat (dass es auch ihre Schuld war, dass sie sie gekratzt hat, weil sie nicht wissen, wie man damit spielt), ihnen einen Eisbeutel anzulegen über einem verstauchten Knöchel aus dem Kühlschrank holen, ihre Tränen abwischen, ihnen Medikamente gegen das Fieber geben, Lippenbalsam, damit sie nicht so rissig werden, desinfizieren ihre blutende Nagelhaut, wenn sie nicht wussten, wie sie die Maniküre machen sollten, die sie haben wollten Nägel, die länger sind, als sie von Natur aus hatten, weil das Mode ist, und jetzt haben sie nur noch Blut daran, lasst uns Moskitonetze anbringen, damit sie sie nicht so sehr beißen, ihr Blut saugen, keine Malaria oder Gelbfieber übertragen, Nehmen wir Insektizide. Wenn sie immer noch darauf bestehen, das Haus zu betreten, holen wir uns auch einen Ventilator, um den Geruch von Insektiziden zu verbreiten. Halten Sie das Fenster offen, damit keine Mücken eindringen und der Geruch von Insektiziden herauskommt. Stellen wir den Boiler so ein, dass er auch heißes und nicht nur kaltes Wasser liefert, denn dann ist noch mehr Sorgfalt erforderlich. Volkswirtschaften berücksichtigen nicht wirklich die individuellen Bedürfnisse der Menschen, sie sind eher ein egoistisches Bedürfnis eines einzelnen Menschen.

Sparen wir auch nicht an immunstärkenden Nahrungsergänzungsmitteln wie Vitamin C, das köstlich zitronig schmeckt und nicht zu viel kostet, es ist erschwinglich, man kann es aus einer einfachen Limonade bekommen, also haben wir keinen Grund, auf den Kauf zu verzichten .

Besorgen wir uns dicke, flauschige Blusen, die nur für den Aufenthalt zu Hause gut sind. Nehmen wir ihre Gesichtspflegemaske, eine Maske, die das frühzeitige Auftreten von Krähenfüßen und Mimikfalten verhindert. Wir sind zu jung, um Falten zu haben!

Im Allgemeinen ist Sensibilität die Schwester von Großzügigkeit und Fürsorge, aber was tun wir, wenn sie außer Kontrolle gerät, neue Höhen erreicht und keine Grenzen kennt? Ist das immer noch eine wohltuende, gesunde und wohlverstandene Empfindung? Nein natürlich nicht. Schon jetzt knarrt etwas in unserem Wesen, und diese Sensibilität ist das Hauptsymptom. Es wäre angebracht, sich Fragen zu stellen: „Warum bin ich so?“, „Übertreibe ich?“, „Was führt dazu, dass ich auf im Wesentlichen triviale Dinge so heftig reagiere?“

Sie werden die Antwort irgendwo in Ihrer Vergangenheit verloren finden. Ist die Sensibilität, von der wir sprechen, das Ergebnis einer traumatischen Lebensepisode? Haben Sie bei einer Prüfung nicht so lange gebraucht, wie Sie erwartet hatten, und haben sich seitdem dazu entschieden, alles aufzugeben, weil Sie denken, dass es keinen Sinn mehr hat? Wurden Ihnen nicht die Chancen geboten, die Sie sich erhofft hatten? Konnten Sie aufgrund der Umstände nicht tun, was Sie sich vorgenommen hatten? Wenn die Antwort auf mindestens die Hälfte davon „Ja“ lautet, dann sprechen wir nicht gerade von Sensibilität, sondern von einer negativen Reaktion auf Dinge, die passiert sind, die uns vorübergehend verletzt haben und eine völlig unverheilte Wunde hinterlassen haben.

Wie könnte eine solche Wunde geheilt werden? Ich kratze immer mehr daran. Sitzen und analysieren: Woher kommt diese Wut, gepaart mit Sensibilität? Du hattest den Mut, auf ein ich weiß nicht welches schwedisches College zu gehen. Und mit 19 braucht man wirklich Mut, die Flucht zu ergreifen, das Elternhaus zu verlassen, aus einer Provinzstadt, eben in ein großes Universitätszentrum. Und was es zu sehen gibt, der Weg zum Erfolg und die interessanten Fähigkeiten, die man im Lebenslauf absolvieren kann, ist nicht nur mit friedlichen Momenten gespickt, sondern sie ist auch jemand, der gerne schreit, schreit und Studenten demütigt, weil sie diese nordische Sprache nicht perfekt aussprechen – Germanisch. dass ich die Zeitformen nicht perfekt kenne, dass ich die Grammatik und Syntax nicht beherrsche ... immer noch perfekt? Ich weiß nicht einmal, was perfekt wäre, wie perfekt wäre, und ich denke nicht, dass subjektive Perfektion eine Rolle spielen sollte. Wenn es objektive Standards gäbe, dann lohnt es sich ja, sie einzuhalten und zu versuchen, sie zu erreichen, denn so kann der Fortschritt wirklich gemessen und beobachtet werden. Wenn es sich hingegen um Ziele handelt, die nur einer will, die anderen aber nicht, macht es keinen Sinn, uns selbst zu vergleichen, denn wir können aus dem, was wir hören, sowieso nichts wertschätzen oder abwägen. Es ist sicher, dass jeder, der Schüler demütigt, weil sie es nicht genau wissen, das Herz eines Försters hat, der am Fließband Bäume fällt, ohne auf das zu achten, was er zurückgelassen hat. Ja, die Bewertungskriterien sind sehr objektiv. Wie können Sie als 58-jährige Frau, die sich ihr ganzes Leben lang nur mit Schwedisch umgeben hat, davon ausgehen, dass eine 19-jährige Schülerin Ihnen in puncto Beherrschung und Können ebenbürtig sein muss? ? Wir sind zum Lernen da. Wenn wir lernbereit geboren wären, würden wir uns nicht für eine Spezialisierung anmelden, und das war’s, was bräuchten wir, wenn wir es bereits wüssten? War es nicht billiger, keine Miete, keine Zugfahrten, keine Wohnheime, keine Bibliotheksmitgliedschaft, kein Essen und viele andere Nebenkosten? Es ist lustig, was passiert, wenn 58-jährige Frauen Sie nach ihren eigenen Werten beurteilen. Es ist so, als würde der Schüler einem 8-jährigen Kind eine Meditation geben. Damals konnte er kaum in seiner eigenen Sprache schreiben, geschweige denn auf Englisch, Französisch ... Wäre es nicht traumatisierend, ihn zu beschimpfen, weil er keine Zeit hatte, den Inhalt perfekt zu beherrschen? Während? dass die Person, die Privatunterricht gibt, im Ausdruck vage wird? Zeit, das heißt, er hätte mit seiner Mutter verhandeln können, sie zu bitten, ihn mit 5 Monaten zur Welt zu bringen, nicht mit 9 Monaten, wie es normal ist, um früher auf die Welt zu kommen, früher zu lernen, einfach weil das der Mensch ist will, wer Unterricht gibt. Es gibt auch die Frage der Erdenzeit. Solange wir auf demselben Planeten leben, haben wir alle gleich viel Zeit, 24 Stunden, nicht mehr.

Diese subjektive Perfektion anderer führt zu Empfindlichkeiten aller Art. Es macht auch keinen Sinn, danach zu streben, es zu berühren. Wir wissen nicht, was die Person will, die mit uns nicht zufrieden ist. Wir wissen nicht, was er denkt, wie er denkt, was er bevorzugt, was er nicht bevorzugt, wie viel, was, wie und in welchem Ausmaß.

Die subjektive Perfektion anderer lähmt, sowohl emotional als auch sachlich. Wenn die Schülerin jedes Mal gedemütigt wird, wenn sie den Mund öffnet, wird sie dann immer noch zuversichtlich sein, dass sie eine Chance hat, eine gute Schwedischsprecherin zu werden? Wird sie in den Tiefen ihrer Seele immer noch die Kraft finden, weiterzumachen, zu üben, zu lesen, sich zu verbessern, bis sie die Geläufigkeit, den Rhythmus und die Musikalität der Sprache erlangt? Nein, das gibt es nicht. Er hatte gute Absichten, die im Laufe der Zeit scheiterten.

Die subjektive Perfektion anderer verlangsamt, verdrängt. Als ob Ihr Lehrer jeden Ton planen würde, wann er ihn sagen soll und wie er ihn sagen soll. Würde Sie diese Lerntechnik nicht einschüchtern? Wo ist die Leidenschaft, der Charme, die unregelmäßigste und vielseitigste Schönheit der Sprache? Wann haben Sie Zeit, sich auf Vokabeln, Grammatik, Syntax und ihre Wünsche zu konzentrieren, wenn der Fokus immer auf Ihrer Sprechweise liegt? Wird es nicht zu einem Hindernis, das Sie nicht überwinden können? Behoben wie bei Multiple-Choice-Tests. Sie sind auf eine Frage gestoßen, auf die Sie nicht die richtige Antwort wissen, obwohl Sie sie bereits gut beantwortet haben. Was machst du? Bleibst du dort hängen und gehst nicht weiter, nur weil du es dort nicht weißt? Es wäre ein großer Verlust, sowohl für den Gutachter als auch (zunächst) für Sie.

Als Reaktion auf die subjektive Perfektion anderer müssen wir unsere eigenen Werte aufbauen, unsere eigene Perfektion, die aus mehreren Gründen objektiv sein muss: um nicht die Sensibilität zu erreichen, die uns daran hindert, das zu tun, was wir wollen und auch nur das zu fühlen Wir entwickeln uns so weit wie möglich weiter, ohne durch andere, andere Aspekte und Umstände eingeschränkt zu werden.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.