Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 1 iunie 2024
Vizualizări: 1241
Poezii din aceiaşi categorie
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Barca vietii
Pe barca fragilă a vieții plutim
Si-atatea valuri ne lovesc,
În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,
Privim spre soare,ignorandu-l,
Ființe ce clipa trăiesc..
Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,
Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,
Căci drumul bărcuței are un sfârșit,
Odată,veni-va durerosul asfințit,
Transformandu-ne in amintire..
O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,
Cuprinde apusul,nu raza dimineții..
Ce tristă poveste e viața,
Cu furtuni și grele,reci ploi,
Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,
Odată bărcuța va acosta solitară
Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Despre voi si despre mine
Cu privirea pierduta spre apusul de soare,
Stau si ma intreb cum si de ce oare
M-ati lasat fara culoare,
Si cu traume suparatoare.
N-ati stiut c-aveam sa scriu
In amurgul purpuriu
Despre voi si despre mine
Cum c-as vrea sa se termine.
Ceru-i fara nori acum,
Tot ce simt e numai fum,
Iar eu tre sa imi asum
Ca inima imi este scrum
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Barca vietii
Pe barca fragilă a vieții plutim
Si-atatea valuri ne lovesc,
În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,
Privim spre soare,ignorandu-l,
Ființe ce clipa trăiesc..
Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,
Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,
Căci drumul bărcuței are un sfârșit,
Odată,veni-va durerosul asfințit,
Transformandu-ne in amintire..
O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,
Cuprinde apusul,nu raza dimineții..
Ce tristă poveste e viața,
Cu furtuni și grele,reci ploi,
Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,
Odată bărcuța va acosta solitară
Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...
Cenușa Strălucitoare a Decepției
Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?
Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?
Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă
Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască
El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece
El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam
"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame
Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet
Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie
I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?
Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Despre voi si despre mine
Cu privirea pierduta spre apusul de soare,
Stau si ma intreb cum si de ce oare
M-ati lasat fara culoare,
Si cu traume suparatoare.
N-ati stiut c-aveam sa scriu
In amurgul purpuriu
Despre voi si despre mine
Cum c-as vrea sa se termine.
Ceru-i fara nori acum,
Tot ce simt e numai fum,
Iar eu tre sa imi asum
Ca inima imi este scrum
Alte poezii ale autorului
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?
CROCHIUL UNUI ȘOTRON
Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m-a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire…
De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.
Din nopți cu amintiri nestinse
Am adunat multe vise
Din ele să modelez aș vrea
O LUNĂ,
LUNA mea
Unde praful de stele
Să cadă peste sufletul selenar
Plin de tăcere
Plin de mistere …
Pe raza ochilor
Aș vrea să te trimit
Pe tine prietene,
LUNA
Să mi-o copilărești
Străbătând visul învălurit
Până la stele
Iar mâna încolăcită
Pe mana ta, să mă ridice
Până la tine
Prietene din copilărie
Redevenind copii
S-alergăm după jucării din stele
Și LUNA să ne fie
Protectoarea viselor rebele
Pe-al ei altar
De vise neîmplinite
S-aduc ofrandă
Păpușa de pluș
Și-o fărâmă din șotronul
Frumos desenat
Pe asfaltul dintr-un parc,
De te tine prietene
Desena cândva
Pentru mine...
Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.
Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunze care cad
Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
De ce
De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?
CROCHIUL UNUI ȘOTRON
Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m-a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire…
De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.
Din nopți cu amintiri nestinse
Am adunat multe vise
Din ele să modelez aș vrea
O LUNĂ,
LUNA mea
Unde praful de stele
Să cadă peste sufletul selenar
Plin de tăcere
Plin de mistere …
Pe raza ochilor
Aș vrea să te trimit
Pe tine prietene,
LUNA
Să mi-o copilărești
Străbătând visul învălurit
Până la stele
Iar mâna încolăcită
Pe mana ta, să mă ridice
Până la tine
Prietene din copilărie
Redevenind copii
S-alergăm după jucării din stele
Și LUNA să ne fie
Protectoarea viselor rebele
Pe-al ei altar
De vise neîmplinite
S-aduc ofrandă
Păpușa de pluș
Și-o fărâmă din șotronul
Frumos desenat
Pe asfaltul dintr-un parc,
De te tine prietene
Desena cândva
Pentru mine...
Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.
Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunze care cad
Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.