Poems in the same category
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
metamorfozele unui gând/1
pictograma-
de pe muchia, încă roșiatică,
a răsăritului,
e amprenta unui tril de ciocârlie
rotit in torul veșniciei.
mi-am acoperit ochii
cu rugăciuni
șoptite doar
în inimă
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
metamorfozele unui gând/1
pictograma-
de pe muchia, încă roșiatică,
a răsăritului,
e amprenta unui tril de ciocârlie
rotit in torul veșniciei.
mi-am acoperit ochii
cu rugăciuni
șoptite doar
în inimă
Other poems by the author
La Steaua
La steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL printr-o elegie, vers duios
Apleacă crengile plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.
Recunoştinţă mută
Câinelui meu îi dau
bucata de pâine,
el îmi dă
privirea lui blândă.
Dau pisicii
mângâierea mea,
ea îmi dă
nepăsarea față de mine.
Iau privighetoarea
și o pun pe umăr
omului.
El, om
împușcă toate
visele mele…
Câine,
privire blândă
bucată de pâine.
Amintiri dintr-un Burg
Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…
Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.
E orașul cu o stradă
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,
Casa tristă și-un cerdac
Strajă-i sunt crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
Popas lângă o bornă
Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.
Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.
Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă încotro
Este alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.
La Steaua
La steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL printr-o elegie, vers duios
Apleacă crengile plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.
Recunoştinţă mută
Câinelui meu îi dau
bucata de pâine,
el îmi dă
privirea lui blândă.
Dau pisicii
mângâierea mea,
ea îmi dă
nepăsarea față de mine.
Iau privighetoarea
și o pun pe umăr
omului.
El, om
împușcă toate
visele mele…
Câine,
privire blândă
bucată de pâine.
Amintiri dintr-un Burg
Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…
Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.
E orașul cu o stradă
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,
Casa tristă și-un cerdac
Strajă-i sunt crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
Popas lângă o bornă
Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.
Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.
Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă încotro
Este alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.