Sărbători fericite !

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

POATE  ÎN  ANII  TÂRZII , CÂND

DORUL  DE  MORMINTELE PUSII ,

DE  SLOVA  ȘI CUVÂNTUL  ROMÂNESC

ÎȚI  VA  DA  TÂRCOALE

VEI  RĂSFOI  O  CARTE

O  FIRAVĂ  LEGĂTURĂ ,

CU  ȚARA  TA  NATALĂ !.

Nu-i color, nici incolor;

N-are gust, dar parcă are;

Parcă sufăr, dar nu prea,

Și aș plânge, dar n-aș vrea!

Parcă sunt mereu la mijloc...

Nici început, dar nici final.

Parcă simt un nod în gât,

Ce dispare, nu știu când.

Știu totul, de fapt nimic,

Mi-s om mare, dar sunt mic.

Acum rad, și acum plâng,

Acum te am, apoi îmi dipari din gând...

Oftez, și-apoi îmi revin,

Iarăși urmează un suspin...

Mii de gânduri, dar nu prea,

Viața mea e cam așa:

Nici prea-prea, dar nici prea-prea!

Ori e grea - mai puțin grea!

Și te-aș iubi,  dar n-aș vrea, 

Simt că pot, dar nu-i așa...

Pentru că sunt:

Nici așa, și nici așa!

Sunt bogată, sunt săracă,

Nu am bani, nu am nimic,

Dar în unele din zile

Lumea-i la degetul meu mic!

Laudele-mi plac, dar nu prea,

Sunt și bună, sunt și rea.

Totuși, să știi că:

Nu-s așa, dar nici așa.

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Pașii tăi sunt ecouri într-un timp ce nu se oprește,
și fiecare mișcare adâncește cu un pas iubirea,
dar rămâne între noi un vid nespus,
un gol pe care amândoi îl completăm în tăcere.

Tu, care te numeşti femeie,

Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,

Cu mersul coregraf şi graţios,

Ce dai nuanţă cuvântului frumos,

Am amuţit la a ta ştire,

Că vrei să schimbi a ta menire,

Să schimbi principii şi idei,

Şi multe lucruri cu temei.

Şi scuipi trecutul fără jenă,

Renunţi la dragostea maternă,

Îţi plâng copiii lângă tine,

Şi-ţi fierbe sângele în vine.

Dar a ta inimă e piatră,

Şi vrei acum o nouă soartă,

Ca lucrul de bărbat să-l faci,

Chiar dacă peste obiceiuri calci.

Doar de putere şi avere-ţi pasă,

Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,

Să pregăteşti copiilor bucate,

Să fii totul peste toate.

De ce refuzi să-ţi zică mamă,

Şi faci din traiul tău o dramă?

De ce schimbi dulcele tău sânge?

Căci sus în cer… fecioara plânge.

Unui agronom

A zis c-a dat lovitura,

Şi-a luat ogor bonom,

Dar nu i-a ieşit cultura:

Căci, gras pământ, slab agronom.

Unui amic - face 50 ani

Să fii amice prea slăvit,

Şi să trăieşti întru mulţi ani,

Căci ani 50 ani împlinit,

Dar jumătate i-ai cam risipit.

Unui amic - face 50 ani

Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,

Ai dus o viaţă pe a locuri grea,

Vreo zece – doişpe ani la şcoală,

Iar restul pe la birt şi cafenea.

Unui confrate

La dânsul tot privesc mereu,

Şi meditez adeseori,

Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,

Dar numai el cu capu-n nori.

Compasiune

Am vrut compasiune să-i arăt,

Şi să mă pun în pielea ei un pic,

Dar m-am dat iute îndărăt,

Căci n-are piele, ci şoric.

Unei amice

Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,

A zis că da, dar să îi vând un pont,

Că nimenea nu vrea să-i zică,

Ce sumă mi-a rămas în cont.

Unei soaţe

I-a zis soţului de la Paris:

- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,

Nu prin poştă sau în scris,

Ci prin Western Union.

Unuia - după cura de slăbire

A reuşit perfect s-ascundă,

Formele şi burta mai rotundă,

Dar totuşi, ceva i-a scăpat,

Fiindcă capul i-a rămas pătrat.

Unui alpinist

Alpinist vechi, de succes,

A avut femei o hoardă,

Profesional soţia şi-a ales,

Pe cea mai tare coardă.

Şcoala on-line

I-o problemă serioasă,

Să predai on-line la sat,

C-absolventul o să iasă,

Cu bug-uri şi virusat.

Şcoala on-line

S-a decis precum se ştie,

On-line studiu-n pandemie,

Dar presimt mare urgie,

Carte…Google o să ştie.

Şcoala on-line

Pe vremea mea era o vorbă bună

Ai pus cartea pe oala cu smântână,

Azi, se zice cam aşa…

Ai pus mouse-ul lângă cafea.

Şcoala on-line

Când mă scotea profu la tablă,

Mă trecea prin corp rece fior,

Azi, on-line, n-am nici o treabă,

Râd de el, la monitor.

Şcoala on-line

Ministrul Educaţiei a declarat,

Şcoala on-line are succes,

Dar pe la sat s-a constatat,

Curent nu e, şi nici wireless.

Ecumenism

Alături de eretici Papa se închină,

Şi osanale aduc lui anticrist,

Trăgând peste credinţă o cortină,

Pe care o numesc Ecumenism.

Unor invidioşi

Banul meu muncit cu greu,

E râvnit măi oameni buni,

Doar de acei, ce mai mereu,

Au tăiat frunză la câini…

Doină - după tăierile de păduri

 “Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului,”

Azi te jelui la ghiveci,

Codrul e la austrieci.

Excursie

A plănuit să meargă la Cazane,

Dar Dunărea fiind învolburată,

S-a întors al meu amic chefliu,

Tot la cazane, dar cele cu rachiu.

Minune 

Un secret i-a împărtășit

Lângă soba de granit,

Și-apoi a rămas uimit,

Că gura sobei a vorbit.

Unei accidentate

  a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină

La zâna măseluţă te-ai rugat,

Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,

Dorinţa ea ţi-a ascultat,

Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.

Unei accidentate

Singurătate ai vrut neapărat,

Şi îl priveai pe soţ cu ură,

El brusc pedala a apăsat,

Şi singură ai rămas… în gură.

De mi-ați pune un catarg,

Și un pic de vânt în vene,

M-aș aventura în larg,

Să vânez nebun sirene.

Să le jupuiesc de solzi,

Până dau de altă rasă,

Să îmi cânte cu rapsozi,

Să-mi danseze sus pe masă.

Solzi de pește între buze,

Sânii de sirenă-n palmă,

Poseidon să mă acuze,

Că de-o lună, marea-i calmă.

Haide, cântă-mi pe sub val,

Să te îneci în mine toată,

Să te scot apoi pe mal,

Cu privirea învolburată.

Să te duc în lumea mea,

Și să-ți fac din lut statuie,

Să mă rog umil de-o stea,

Sus în ceruri să ne suie,

Iar de nu, să-mi pui catarg,

Și un pic de solzi pe venă,

Ca să mă scufund în larg,

Să mă-ntruchipez sirenă.

Azi rănile din mine înfloresc, 

Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri, 

Pământul sub picioare-l înmustesc, 

Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri. 

În focul serii, trupul mi-e cais,

Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,

Sub pleoape plouă umbre de abis,

Și primăvara toată mi-o irigă.

Din carne vrejuri mi se-ntind,

Purtând în spini otrava lumii,

Pământu-n brațe îl cuprind,

Și îl arunc în dosul lunii.

În flăcări dulci, petalele îmi ard,

Ca niște palme-ntinse spre lumină,

Cu patos mușc feroce din hazard,

Și universul simt că-mi este rădăcină.

Voi înflori de-acum în fiecare an,

Și toate rănile în muguri vor erupe,

Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,

Cărările trecutului, or să mi le-astupe.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea mireasă,

Să-mi citeşti din poezii,

Când tristeţea te apasă.

C-am să stau în colţ ferit,

Şi-am s-ascult a tale şoapte,

Retrăind cum ne-am iubit,

Prin cuvintele din carte.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Prea iubita mea soţie,

Să asculţi doar liturghii,

Când biserica-i pustie.

C-am să reaprind altarul,

Cununându-ne iar azi,

Prefăcându-mă în amarul,

Ce-ţi şiroaie pe obraji.

Şi atunci când n-oi mai fi,

Dulcea mea, amara mea,

Nu mai sta şi suferi,

Ci mă caută-ntr-o stea,

Să mă recompui din dor,

Şi o fărâmă de iubire,

Şi-am să fiu nemuritor,

Vieţuind în a ta fire.

Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,

Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,

Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,

Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.

Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,

Iar clopotu-n turlă e mut și anost,

Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,

Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.

Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,

În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.

Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,

Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.

Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,

Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,

Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,

A mea umbră  coboară și intră-n pământ.