Nu știu!

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

De azi e viața mai frumoasă,

De azi mi-e sângele mai cald,

De azi și iarba e mai deasă,

De azi în fericire eu mă scald.

De azi m-am împăcat cu viața,

De azi e totul sau nimic,

De azi voi risipi și ceața,

De azi o vorbă nu mai zic.

De azi voi sta numa-n tăcere,

De azi voi fi și orb și mut,

De azi vă zic la revedere,

De azi doar liniștea ascult.

De azi cu mine reîncepe viața,

De azi și umbra mi-i străină,

De azi sunt rece precum gheața,

De azi cu toate se termină.

De azi și poezia mea există,

De azi accept doar circ și pâine,

De azi sunt primul de pe listă,

Dar azi, e-ntotdeauna...Mâine!

Frumoasă ești ziuă
Strălucitor îți este soarele
Întunecată-i noaptea…
Nu vreau sa mă duc în ea
Lasă-mă  în amurg
Să mângâi cu privirea marea
Îndepărtarea s-o parcurg
Lopătând val după val
Mă voi duce la mal,
Un singur mal
Spre  barca naufragiată
A cărei velă la catarg, îi fulgerată.
Te rog zi, lasă-mă
Să  amurg la malul mării….

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Nu pot să mă abțin să plâng

Când știu că te-am pierdut,

Și n-am luptat să te opresc

Pentru c-atunci nu m-a durut

Abia când n-ai mai fost cu mine

Am început să-mi pun întrebări,

Și-am înțeles, mult prea târziu

Că unde curge miere,mai vin și încercări

Mult prea ușor am renunțat la tine

Sau poate tu nici nu erai cu mine,

Știu că amândoi eram atât de tineri

Și lumea ne spunea că ne stă bine

...........................................

Și nimeni n-a mai putut salva

Ce eu de tine ajutat am dărâmat,

Acum chiar dacă plâng este tardiv

Că tu iubești și ai copii cu alt bărbat!

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Cândva demult visul  a fost  s-ajung 

Un asistent sau un medic  veterinar, 

Ca să tratez toți pacienți-n suferință

Și liniște s-aduc în casă la gospodar.

În curte-aveam tot timpul animale 

Și din păcate se mai și îmbolnăveau,

Atunci plângeam și tare sufeream

Când unele din ele chiar mureau.

De timpuriu mi-am pus în gând

Să-nvăț și să urmez o facultate,

Ca să devin doctor de animale

Să le tratez și să le văd salvate.

Visul frumos în timp s-a împlinit 

Și-am devenit  specialist cu acte,

Ani mulți profesiei m-am dedicat

Fără a ști adesea de-i zi sau noapte.

Acum când anii mi se scurg la vale

Și-s întrebat ce-i important în viață,

Fără a ezita voi spune...învață carte

Și multă trudă de vrei ceva în străiță!

În gara mică din orașul Dorohoi

Unde trenul oprește tot mai rar,

O mamă tinerică își așteaptă fiul

Plecat să-nvețe carte peste hotar. 

Din depărtare se-aude șuierat

Și-apare o locomotivă-n zare,

Moment când tânără mămică

Simte că i se schimbă a ei stare. 

Și cum să fie liniștită, fără emoții

Când nu și-a văzut odorul de un an,

Doar telefonul i-a zis ce se întâmplă

Cu-al ei copil, acum tânăr american. 

În fața ei oprește trenu'accelerat 

Și ușile încep ușor să se deschidă,

Pe scări coboară băiatul ei frumos

Ținând de mână o frumoasa divă. 

Îi sare-n gât pentr-o îmbrățișare

Și derutată se uită înspre fată,

Când drăgălaș flăcăul ei ii spune

E nora ta ce numele îmi poartă. 

Un pas ușor dă înapoi să înțeleagă

Ce-o însemnând vorba-i rostită,

Când el cu multă siguranță-i zice

Fata din fața ta cu mine-i logodită. 

Cu greu își trage răsuflarea grea

Și pe necunoscută o îmbrățișează, 

Un zâmbet le aruncă cu îndoială

Și-n gând se-ntreabă..ce urmează. 

Peronul se golește și trenul pleacă

În timp ce ei se-ndreaptă spre taxi,

Care cum știți tot timpul este ocupat

Asa că-s nevoiți să ia un maxi-taxi. 

Pe drum doar vocea lor se-aude

Vorbind o altă limbă, decât româna,

În timp ce mama-și pune întrebări

Cum s-a-ntâmplat să-i ceară mâna. 

Acasă-n ușă sunt așteptați de tata

Fără a fi surprins de ce-i s-arată,

Pentru că el știa de multă vreme

Că fiul lui este îndrăgostit de fată. 

Abia acum și mama înțelege..clar

Că ei cu toții i-au pregătit surpriza,

Un cor de râsete vin înspre mamă

Și-aude de la noră..tell me..Luiza!

Ieri am terminat cu pruna

Azi culeg struguri în vie,

Voi avea ce bea la iarnă

Și un vin...dar și-o tărie.

Anul n-a fost unul bun

Că n-a picurat din cer,

Totuși am făcut destul

Și-am de unde să ofer.

Strugurii i-am dat la teasc

Mustul e deja-n bidoane,

Am băut din el un sfert

Eu și încă cinci persoane.

Pruna-i pusă-n vane mari

Ca un timp să fermenteze,

Și-apoi la cazanul satului

Unde-aștept să distileze.

Mai grea este așteptarea

Decât munca cea prestată,

Pâna bei un vin și-o țuică

Să te-mbeți...măcar odată.

Dar nu-i bai că am rezervă

De la an la an că-s gospodar,

Vârsta-mi zice..bea o dușcă

Din butoi..cu doagă..de stejar!

Mergând de dimineață la cosit

M-am întâlnit cu cineva cu coasa,

Am încercat s-o rog să mă ajute

A râs, s-a-ntors și a fugit fricoasa

N-am înțeles ce vrea să spună

C-a mormăit ceva încet  în barbă,

Am urmărit-o coborând la vale

Și-apoi m-am apucat de treabă

Și cum era o zi bună de coasă

Am dat jos brazdă cu brazdă,

Și că veneau norii de ploaie

Fânul l-am adunat grămadă

Spre seara obosit de muncă

Am revenit la casa noastră,

Și de departe am văzut soția

Semne făcând de la fereastră

Îngândurat am deschis poarta

Și mi-am zărit soția-n prag,

Cu ochii plânși, abia șoptind

Că am pierdut pe omul drag

Atunci gândul rapid s-a dus

La întâlnirea stranie pe deal,

Că cea văzută era chiar baba 

Ce căuta să-mi ia ceva vital

..............................

Nimeni nu scapă de-ntâlnirea

Cu cea trimisă de Cineva de Sus,

Ea vine doar când firu-i rupt

Și viața noastră cu sensul...dus!