Mama

Mă uit în oglindă și-adesea tresar,

Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,

Și caut scânteie în ruguri și aștri,

S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.

Mă simt un Cioran exilat în mansardă,

Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,

Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,

Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.

Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,

De țară și amici alungat și trădat,

Cu piatra în os și lemnul în sânge,

Dalta în mână mi se vaită și plânge.

Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,

Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,

Pe Champs-Elysees cu pas românesc,

La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.

Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,

Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,

Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,

Ce curge alene spre-al casei pridvor.

De voi fi fost cândva un nor, 

Sunt azi o crustă de pământ uscat,

Și nu mi-a fost deloc ușor,

Atunci când roada ți-am udat.

De voi fi fost cândva ocean,

Azi sunt deșertul cel arid,

Și ți-am dat hrană an de an,

Acum mă ocolești ca pe un zid.

De voi fi fost cândva pădurea,

Azi sunt doar rădăcini uitate,

Iar mulțumirea ta a fost securea,

Ce m-a ciuntit și zi, și noapte.

De toamnă voi fi fost cândva,

Azi sunt hambarul vechi și gol,

Că n-ai lăsat sămânța-n matca sa,

Ai pus otravă și pârjol.

Îmi legăn iarna care-i numai gheață,

Dar doar o vorbă bună de-ai șopti,

M-aș risipi în tine ca o ceață,

Apoi, fulgerător aș înverzi.

Ce tristă-i liniștea din noi, 

Când gândul se supune,

Și trec prin suflet ploi și ploi, 

Iar soarele devreme apune.

Ce trist e dorul fără glas,

Când nu mai știe-a cere,

Se stinge-n umbră, pas cu pas,

Ca focul în tăcere.

Ce tristă-i clipa care-a fost, 

Și nu se mai întoarce,

Pustiu e-ntregul adăpost, 

Și ușa încuiată tace.

Ce trist e visul ne-mplinit

Când se prelinge-n vreme,

Rămâne-n suflet rătăcit, 

Și-n trupul care geme.

Ce trist e drumul fără pași,

Când nimeni nu te-așteaptă,

Se pierde-n zări și-n ochi rămași, 

O lacrimă nedreaptă.

Și totuși, printre-atâtea stări,

Mai arde-o licărire,

Că din adânc de depărtări, 

Se vede-o rază de iubire.

Cu privirea înspre ușă,

Văd cum clanța-ncet se lasă,

Ori mi-e mintea iarăși dusă,

Ori tu te-ai întors acasă.

Tot aștept și timpul trece,

Însă ușa nu se crapă,

Sângele în trup mi-e rece,

Și tristețea mă adapă.

Mâna-mi cade tremurândă,

Ochiu-mi fără lacrimi plânge,

Simt o mângâiere blândă,

Cum pe pielea mea se frânge.

Însă totul e-o fantasmă...

Mă cufund pierdut în pernă,

Unde simt a ta mireasmă,

Netrecută și eternă.

Și se frânge noaptea-n mine,

Ca un clopot fără glas,

Umbra morții iar revine, 

Și îmi spune să te las. 

Dar ascult cum vântul plânge, 

Printre frunzele căzute,

Într-o toamnă care-și strânge, 

Toate florile pierdute.

Și privind iar înspre ușă, 

Ca de-un fulger sunt străpuns, 

Căci pe clanță-i o mănușă, 

Ce-a rămas de când te-ai dus. 

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

Îţi mulţumesc,c-arunci spre noi cununa

De stele arse-n lacrimi de pământ,

De stele renăscute lângă luna

Păstrată pură-n sufletul tău rupt!

Că-n orice dimineaţ-a unei zile

Tu, primul gând,trimiţi cu har spre noi

Şi că oriunde-ai fi,primim din tine

Lumina neatinsă de noroi!

Îţi mulţumesc!că ruga ta pioasă

Ne are-n grijă-n mii şi mii de nopţi!

Că-nfrunţi furtuna dorului de casă,

Purtând o cruce ruptă dintre bolţi!

Şi-ţi mulţumesc că nu renunţi la vise,

Că nu te-ai săturat să mai astepţi

Să-ţi regăseşti iertările promise

Venind din cer,ca neaua,peste toţi!

In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,

Iartă-mă mamă că nu-ți spun mereu 

Ce conștientă sunt că m-ai crescut cu greu,

Ți-ai luat rolul de tată

Pentru fiecare dată

N-am simțit lipsa a nimic 

Căci așa e cînd ești mic ....

Aveam doar iubirea ta 

Și mă bucuram doar de ea.

Tu,mamă,ești raza mea de soare,

Glasul tău blând mă alină mereu.

Tu,vindeci acolo unde doare,

Nu cu pastile,ci cu bunatatea ta de zeu !

Ochii tăi căprui și blânzi,îmi încălzesc inima,

Zâmbetul tău fermecător îmi dă putere.

Mamă,strălucești ca lumina,

Si ești ce mai valoroasă avere...

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!