Evadare
Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,
Şi am simţit firescul ca pe un infern,
Mi-am dat acordul să fiu judecat,
Într-un ospiciu de nebuni modern.
Apărător să-mi fie un bătrân senil,
Iar cel ce mă acuză un uituc,
Și toate faptele de când eram copil,
Să-mi fie prezentate aici la balamuc.
Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,
Iar eu în boxă să dansez cadril,
Să fie totul jăratec și cenușă,
Să simt în mine acest dezastru inutil.
Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,
Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,
Jurații-mi cer să cad la învoială,
Și să renunț la viața-mi deșuetă.
Într-un final mi s-a rostit sentința,
Exilul printre oameni, de nici un drept privat,
Dar mi-am simțit trădată conștiința,
Și-a doua zi, în zori, am evadat.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 634
Poezii din aceiaşi categorie
Credința
Care din voi firește,
Ar putea satura,
Cu pâine și cu pește,
Pe atâția și atâția.
Atunci la nunta mare,
Când vin nu mai era,
Din apa aceea multă,
Miracol el făcea.
Bolnav de ești
Și crezi cu adevărat
Cu tine este Domnul...
De boală ești scăpat.
Bolnav ologul care
Dorea a se scalda,
Să scape de durere.,
Pe el îl aștepta.
Credința-i importantă,
Ea te-ajuta mereu,
Să ai mereu aproape,
Pe bunul Dumnezeu .
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Cuvântul
Cuvântul când ni sa dat,
Fie domnul lăudat,
Prin el bunul Dumnezeu,
Ne vorbește tot mereu.
Ne învață și ne îndrumă,
Cum să avem o viață bună.
Duhul sfânt a învățat,
Pe apostoli nencetat.
Toate limbile din lume,
Bunul Dumnezeu le știe.
Trebuie să-l căutăm,
Prin cuvânt să apelăm.
Și să cerem a avea,
Toate in viața asta,
Să ne fie cum dorim,
Pe domnul să-l îndrăgim.
Doamne noi îți mulțumim,
Acest dar, noi îl dorim,
Știm că tu le faci pe toate,
Toate bune bune toate.
Tot ce noi îți cerem ție,
Cu iertare și iubire,
Ne dai toate nencetat,
Fie domnul lăudat .
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Credința
Care din voi firește,
Ar putea satura,
Cu pâine și cu pește,
Pe atâția și atâția.
Atunci la nunta mare,
Când vin nu mai era,
Din apa aceea multă,
Miracol el făcea.
Bolnav de ești
Și crezi cu adevărat
Cu tine este Domnul...
De boală ești scăpat.
Bolnav ologul care
Dorea a se scalda,
Să scape de durere.,
Pe el îl aștepta.
Credința-i importantă,
Ea te-ajuta mereu,
Să ai mereu aproape,
Pe bunul Dumnezeu .
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Cuvântul
Cuvântul când ni sa dat,
Fie domnul lăudat,
Prin el bunul Dumnezeu,
Ne vorbește tot mereu.
Ne învață și ne îndrumă,
Cum să avem o viață bună.
Duhul sfânt a învățat,
Pe apostoli nencetat.
Toate limbile din lume,
Bunul Dumnezeu le știe.
Trebuie să-l căutăm,
Prin cuvânt să apelăm.
Și să cerem a avea,
Toate in viața asta,
Să ne fie cum dorim,
Pe domnul să-l îndrăgim.
Doamne noi îți mulțumim,
Acest dar, noi îl dorim,
Știm că tu le faci pe toate,
Toate bune bune toate.
Tot ce noi îți cerem ție,
Cu iertare și iubire,
Ne dai toate nencetat,
Fie domnul lăudat .
“mai mult decât”
Eu nu-mi sunt carapacea,
Nu-mi sunt cuvertura
Care poartă uzura,
Care nu-mi dă pacea
De a avea liniște.
De a-mi lăsa gândurile să se miște.
Sunt mai mult decât aspectul
Care nu și are efectul,
Decât defectul
Care nu-mi aduce respectul,
Decât imperfectul
Față de care-i invizibil intelectul.
Apar ca fiind un obiect,
Niciodată perfect,
Mereu un poem incomplet
Scris de un defect poet.
Aș vrea să mi se cunoască inteligența,
Să-mi fie vizibilă divergența.
de Beatrice Lotreanu
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Alte poezii ale autorului
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Clipe
Clipe multe curg în valuri,
Ca o ploaie zi și noapte,
Viața noastră-i între maluri,
Între naștere și moarte.
Bocet scos la zămislire,
Și-un surâs pe patul morții,
Viața ni-i un fir subțire,
Legănat în voia sorții.
Timpul trece fără milă,
Nu ne rabdă nici un veac,
Suntem numere pe-o filă,
Trupuri moarte fără leac.
Pe cărarea neființei,
Calcă pași cu glas tăcut,
Dorul stins al necredinței,
Se prelinge-n lutul mut.
Intonări în vechi scripturi,
Cete, mesageri de îngeri,
Ne vorbesc cu patru guri,
De momentul marii frângeri.
Totu-i plâns ori mângâiere,
Și ne poartă același vânt,
Suntem clipa de durere,
Ce dispare-într-un mormânt.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Clipe
Clipe multe curg în valuri,
Ca o ploaie zi și noapte,
Viața noastră-i între maluri,
Între naștere și moarte.
Bocet scos la zămislire,
Și-un surâs pe patul morții,
Viața ni-i un fir subțire,
Legănat în voia sorții.
Timpul trece fără milă,
Nu ne rabdă nici un veac,
Suntem numere pe-o filă,
Trupuri moarte fără leac.
Pe cărarea neființei,
Calcă pași cu glas tăcut,
Dorul stins al necredinței,
Se prelinge-n lutul mut.
Intonări în vechi scripturi,
Cete, mesageri de îngeri,
Ne vorbesc cu patru guri,
De momentul marii frângeri.
Totu-i plâns ori mângâiere,
Și ne poartă același vânt,
Suntem clipa de durere,
Ce dispare-într-un mormânt.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Epigrame VIII
Vizită
Iar e-n vizită mamaia,
De-alaltăieri de pe la zece,
A venit c-a prins-o ploaia,
Dar uită ca să mai plece.
Uneia care a dat de bani
Când nu aveai serviciu şi lovele,
Erai un stup cu miere şi nectar,
Iar azi cu milioane în portofele,
Te-ai transformat într-un viespar.
Unor români – corona virus
A fost nevoie de o pandemie,
Şi multe sfaturi cu-nţeles,
Ca întreaga Românie,
Să se spele un pic mai des.
Epigrama
Un catren cu poanta-n cioc,
Şi cu patru versuri bune,
Primele te ţin la foc,
După ultimul vei fi cărbune.
Unui bețiv
Când se uită spre podgorii,
I se dilatează porii,
Și se vaită la vecin,
Că îi lasă gura vin.
Pantofii
Pe mama pantofii o băteau,
Și aproape zilnic suferea,
Dar într-o zi când se certau,
Văzui că tata pantofii îi purta.
Umor
E plin de umor vecinul meu,
Iar altul ca el nu întâlneşti,
I-atât de dezvoltat umorul său,
Că râde şi la un Banc de peşti.
Magicianul
Pe un fost magician vestit,
Bibliotecarul școlii l-au făcut,
Dar un eşec cumplit s-a dovedit,
Că încet din cărţi au disparut.
Şcolarizare forţată,
Cam târziu veni la şcoală,
Avea şaipe ani şi oleacă,
Dar din tot ce studia,
Doar si-laba îi plăcea s-o facă.
Sărăcie
Fiind sărac de nedescris,
N-a mai suportat ruşinea crasă,
Servicii Funerare şi-a deschis,
Să aibă ce pune pe masă.
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…