Clipe
Clipe multe curg în valuri,
Ca o ploaie zi și noapte,
Viața noastră-i între maluri,
Între naștere și moarte.
Bocet scos la zămislire,
Și-un surâs pe patul morții,
Viața ni-i un fir subțire,
Legănat în voia sorții.
Timpul trece fără milă,
Nu ne rabdă nici un veac,
Suntem numere pe-o filă,
Trupuri moarte fără leac.
Pe cărarea neființei,
Calcă pași cu glas tăcut,
Dorul stins al necredinței,
Se prelinge-n lutul mut.
Intonări în vechi scripturi,
Cete, mesageri de îngeri,
Ne vorbesc cu patru guri,
De momentul marii frângeri.
Totu-i plâns ori mângâiere,
Și ne poartă același vânt,
Suntem clipa de durere,
Ce dispare-într-un mormânt.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 6 mai
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 143
Poezii din aceiaşi categorie
Acasă
Pe ulița veche cu praf și noroi,
Adie un vânt de amurg liniștit,
Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,
Spune povești dintr-un timp rătăcit.
Căsuța din vale la ferestre cu flori,
A gutui coapte și a pâine miroase,
O mamă la poartă cu roși obrăjori,
De atâta așteptare împietrită rămase.
Miroase a fân și a câmpuri cosite,
A ploaie curată ce scaldă pământul,
Și-mi vine un dor de toate-mplinite,
De casa ce-mi știe și oful, și cântul.
Aici, în oraș, mă simt un străin,
Betoanele acoperă visele mele,
Iar dorul de acasă curat și divin,
Plânge întruna în oasele mele.
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Secunde de realitate
Suntem nebuni în această lume închisă,
Unde părerea diferită de alții e interzisă
Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,
Unde dragostea celuilalt cu greu se obține
Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,
Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem
Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,
Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva
Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”
Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim
Viața se rupe în fâșii de promisiuni
Și așteptăm mereu să se întâmple minuni
Patria noastră e fără valoare,
O luptă pierdută, fără onoare,
Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată
Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,
Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,
Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă
Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează
Și când nu primim ce vrem ne enervează
Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,
Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem
Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,
Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.
Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,
Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit
Prietenii ne spun „frate e doar un joc”
Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,
Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem
Când corupția ne sună îndată răspundem
M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun
Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Acasă
Pe ulița veche cu praf și noroi,
Adie un vânt de amurg liniștit,
Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,
Spune povești dintr-un timp rătăcit.
Căsuța din vale la ferestre cu flori,
A gutui coapte și a pâine miroase,
O mamă la poartă cu roși obrăjori,
De atâta așteptare împietrită rămase.
Miroase a fân și a câmpuri cosite,
A ploaie curată ce scaldă pământul,
Și-mi vine un dor de toate-mplinite,
De casa ce-mi știe și oful, și cântul.
Aici, în oraș, mă simt un străin,
Betoanele acoperă visele mele,
Iar dorul de acasă curat și divin,
Plânge întruna în oasele mele.
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Secunde de realitate
Suntem nebuni în această lume închisă,
Unde părerea diferită de alții e interzisă
Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,
Unde dragostea celuilalt cu greu se obține
Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,
Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem
Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,
Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva
Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”
Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim
Viața se rupe în fâșii de promisiuni
Și așteptăm mereu să se întâmple minuni
Patria noastră e fără valoare,
O luptă pierdută, fără onoare,
Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată
Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,
Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,
Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă
Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează
Și când nu primim ce vrem ne enervează
Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,
Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem
Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,
Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.
Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,
Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit
Prietenii ne spun „frate e doar un joc”
Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,
Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem
Când corupția ne sună îndată răspundem
M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun
Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Alte poezii ale autorului
Epigrame II
Amicului răcit
De când cu gripă, febră mare,
Și cu durerea până-n os,
Al meu amic cu nasul mare,
A devenit cam... secretos.
Unui ceasornicar
Intrând în bordel cam beat,
Etalându-și toată garda,
Matroana i-a sugerat,
Să nu-ntindă prea mult Coarda.
Femeia de serviciu
Ea, femeia de serviciu,
Are doar un singur viciu,
Când mă văd cu toți amicii,
Îmi creează deservicii.
Șah cu vecina
După ce-am servit dejunul,
În împrejurări obscure,
Cu tact i-am cedat nebunul,
Iar ea sfioasă, două ture...
Unui Gardian
Nu vreau grad de căpitan,
Fă-mă mamă gardian,
Toată lumea să mă ştie,
Om corect la puşcărie.
Unui Gardian
De când lucrezi la puşcărie,
Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,
Te-nchizi în baie stând pe tron,
Şi baţi cu lingura-n castron.
Casierița
Casierița de la mol,
Cu ochi vineți apărea,
Și într-o zi s-a dat de gol,
Ea și-acasă încasa.
La poker
Joc des poker cu un ciung,
Aproape în fiecare lună,
Și de atâta timp, n-ajung,
Să-l văd cu o mână bună.
Nepotrivire
În sfârșit să-i fac pe plac,
I-am luat lui coana mare,
Minunați pantofi de lac,
Însă ea, s-a dus la mare.
Lui Costică
Ospătarul meu Costică,
Vrând în tenis să răzbească,
Renunță subit, de oftică,
Căci voia doar să servească.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Epigrame IV
Avarul
V-am convocat pe toți urgent,
Să vă citesc din testament:
-Defunctul a crezut în Înviere,
Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.
Unui soţ beţiv
Să dispari, îi strigă soaţa,
Căci veniră beat acasă,
N-avu timp să-i vadă faţa,
Dispăru subit sub masă.
Beţivul gospodar
Cu prea mult alcool în el,
Făcea clătite împachetate,
Dar când să pună puţin gem,
A tuşit, şi au ieşit flambate.
Unui inspector - defect profesional
Mă duc la el cu o problemă,
Căci na, se întâmplă orişicui,
Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,
Mă ia la inspectat întâi.
Uneia cu diabet
A vrut Maldive, Bora Bora,
O insulă cu plajă și piscină,
Și-a afirmat în fața tuturora,
Că a ajuns… pe insulină !
Unui agronom
A terminat Agronomia primul,
Şi-i specialist în plante, peste-o mie
Dar stând şomer şi dând cu vinul,
Mai ştie doar… viţa de vie.
Unui “multicalificat”
Se crede tehnocrat gagiu,
Cu facultăţi de anduranţă,
Făcute două pe la Spiru,
Iar pe a treia... la distanţă.
Unui inginer
Ca inginer s-ajungi ai învăţat,
Normal, ca mai toţi tinerii...
Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,
Că tu, faci fiscului inginerii.
Unora
Văzut-am care-i baiul,
În acest stupid război,
La mine-n ochi e paiul,
Iar bârna e la voi.
Epigrama
E un catren cu versuri aranjate,
Şi de-un motiv sau caracter legate,
Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,
Îţi trebuie şi un pic de carte.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
Puterea
Vremelnice posturi avem,
Iar ele ne oferă putere,
Uităm ce… şi cine suntem,
Iubim doar a noastră părere.
Ne credem neclintiţii titani,
Beţia puterii e oarbă,
Colegii acuma-s duşmani,
A început viclenia să fiarbă.
Ne pare de aicea de sus,
Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,
Şefia punând mai presus,
I-am trădat mişelesc pe amici.
Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,
Fiorul izolării o să apară,
Aroganţa a aşternut peste noi,
O răutate amară.
Omul de vrei să-l testezi,
Oferă-i puţină putere,
Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,
Cum transformă iubirea-n durere.
Epigrame II
Amicului răcit
De când cu gripă, febră mare,
Și cu durerea până-n os,
Al meu amic cu nasul mare,
A devenit cam... secretos.
Unui ceasornicar
Intrând în bordel cam beat,
Etalându-și toată garda,
Matroana i-a sugerat,
Să nu-ntindă prea mult Coarda.
Femeia de serviciu
Ea, femeia de serviciu,
Are doar un singur viciu,
Când mă văd cu toți amicii,
Îmi creează deservicii.
Șah cu vecina
După ce-am servit dejunul,
În împrejurări obscure,
Cu tact i-am cedat nebunul,
Iar ea sfioasă, două ture...
Unui Gardian
Nu vreau grad de căpitan,
Fă-mă mamă gardian,
Toată lumea să mă ştie,
Om corect la puşcărie.
Unui Gardian
De când lucrezi la puşcărie,
Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,
Te-nchizi în baie stând pe tron,
Şi baţi cu lingura-n castron.
Casierița
Casierița de la mol,
Cu ochi vineți apărea,
Și într-o zi s-a dat de gol,
Ea și-acasă încasa.
La poker
Joc des poker cu un ciung,
Aproape în fiecare lună,
Și de atâta timp, n-ajung,
Să-l văd cu o mână bună.
Nepotrivire
În sfârșit să-i fac pe plac,
I-am luat lui coana mare,
Minunați pantofi de lac,
Însă ea, s-a dus la mare.
Lui Costică
Ospătarul meu Costică,
Vrând în tenis să răzbească,
Renunță subit, de oftică,
Căci voia doar să servească.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Epigrame IV
Avarul
V-am convocat pe toți urgent,
Să vă citesc din testament:
-Defunctul a crezut în Înviere,
Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.
Unui soţ beţiv
Să dispari, îi strigă soaţa,
Căci veniră beat acasă,
N-avu timp să-i vadă faţa,
Dispăru subit sub masă.
Beţivul gospodar
Cu prea mult alcool în el,
Făcea clătite împachetate,
Dar când să pună puţin gem,
A tuşit, şi au ieşit flambate.
Unui inspector - defect profesional
Mă duc la el cu o problemă,
Căci na, se întâmplă orişicui,
Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,
Mă ia la inspectat întâi.
Uneia cu diabet
A vrut Maldive, Bora Bora,
O insulă cu plajă și piscină,
Și-a afirmat în fața tuturora,
Că a ajuns… pe insulină !
Unui agronom
A terminat Agronomia primul,
Şi-i specialist în plante, peste-o mie
Dar stând şomer şi dând cu vinul,
Mai ştie doar… viţa de vie.
Unui “multicalificat”
Se crede tehnocrat gagiu,
Cu facultăţi de anduranţă,
Făcute două pe la Spiru,
Iar pe a treia... la distanţă.
Unui inginer
Ca inginer s-ajungi ai învăţat,
Normal, ca mai toţi tinerii...
Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,
Că tu, faci fiscului inginerii.
Unora
Văzut-am care-i baiul,
În acest stupid război,
La mine-n ochi e paiul,
Iar bârna e la voi.
Epigrama
E un catren cu versuri aranjate,
Şi de-un motiv sau caracter legate,
Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,
Îţi trebuie şi un pic de carte.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
Puterea
Vremelnice posturi avem,
Iar ele ne oferă putere,
Uităm ce… şi cine suntem,
Iubim doar a noastră părere.
Ne credem neclintiţii titani,
Beţia puterii e oarbă,
Colegii acuma-s duşmani,
A început viclenia să fiarbă.
Ne pare de aicea de sus,
Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,
Şefia punând mai presus,
I-am trădat mişelesc pe amici.
Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,
Fiorul izolării o să apară,
Aroganţa a aşternut peste noi,
O răutate amară.
Omul de vrei să-l testezi,
Oferă-i puţină putere,
Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,
Cum transformă iubirea-n durere.