Doi golâmbi

în urlete de vânt te caut
și iar caut în reflexii de vitrine
simt un miros de crin, ca-n părul tău
tu tot în cerul nopții te scufunzi

timp nu pierd, căci ce e timpul
fără tine?

întoarsă-n somn de ochi albaștrii
și se albastrul cerului ce-a fost
în inimi ticăind, pulsând și gata
să erupă
cu flori de vară trecătoare
cu zeci de crini, îngăbeniți de soare

în vis se frânge tot
și ochi și cer
și inimile noastre.

Aștern in poezie

Sentimente de iubire,

De fiecare îmi dai emoție,

Chiar și din depărtare,

Îmi bate inima cu putere,

Dorul pe mine a pus stăpânire.

Doamne,ce mi ai făcut tu mie?

Acum ți as săruta buzele,

Te as ține strâns în brațe,

Ți as da o mângâiere,

Te as alinta in tăcere,

Aștept ziua în care

Nu vei mai pleca de langa mine. 

Ne luarăm rămas-bun

Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai

Noaptea, când amorțeam împreună,

Iar dragostea era îndeajuns.

Ai plecat pe același drum

Pe care ne plimbam de mână

Strâns lipiți, cu foc în suflet

Nestins nici de cea mai aprigă furtună

Sau de gelozia lunii solitare.

Spun cuvinte pe care nu le poți auzi

Și nu pentru că nu mai ești aici,

Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent

Bătăile inimii care ți le strigau în față

Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.

Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,

Pentru că încă o găsesc în patul

În care îmi încălzeai trupul cu ardoare

Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil

Evit să o alung.

Cu timpul, va pleca și ea,

La fel ca tine.

Voi pleca și eu

De fapt, am plecat deodată

Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.

A soarelui raza subit se revarsă

Pe strada-mi de fiorul iubirii ștearsă

Naivul cer de seninătate-i sufocat,

Cufundând ziua într-un albastru nelimitat,

Care timpul în loc oprea cu romantica-i sclipire

Și invita inima la vals,doar cu o singură privire.

Sângeriu sărut ceresc pe boltă se întrezărește

Si dulce amor de gheață peste nori întinerește

Vântul răspândea mireasmă stelei de ceață stinsă

Si jelea cu lacrimi surde lumina cândva aprinsă

Palida toamna plânge cu lacrimi timorate

De teama sosirii unei furtuni  adevărate.

Sentimente tinute in mine

Nu puteau fi stiute de nimeni

Doar tu,puteai sa le stii

Ceva ce nu ti-am putut oferii...

Ma gandesc....profund....am inceput sa ma scufund

Sa stau? Sa te las?

Am inceput sa iti uit al tau glas

Inchizand ochii,imi amintesc 

Ochii tai care inca ma inebunesc

De culoare caprui inchis,dar cu tente de verde deschis

Cu zambetul tau calm

M-ai ucis,asta e clar

Parul tau brunet si lucios

Crede-ma ca esti cu adevarat contagios

M-ai scos din bezna ce era

Nici nu imi puteam imagina

Cum o mana rece ca a mea putea intalni una calda ca a ta

As vrea sa te privesc cu neincetare...sa te admir

M-as uita la tine ore-n sir

Atat timp cat inca pot sa respir

Prin ochii mei esti altcumva, fata de cum te vede lumea,valorezi ceva

Pentru mine esti cineva

Te pierzi usor in multime

Dar,inima mea mi te-a pus la inaltime

Ca pe un piedestal stai

Acolo esti si vei ramane 

Robert,prima mea iubire

M-am săturat de poezii silite de amor

Şi-mi vine un gând sinistru să le omor

De deşuete, nesimțite versuri prea scârbit

Vreau să le-adun pe-un rug în asfințit

Vreau să le-adun grămadă pe-un altar

Să le dau foc crepuscular

Să las mocnit Poetul, să se călească în jar, resuscitându-şi versul

Să încânte iar în farmec de cometā pe însuşi Dumnezeu

Primordial

De-o parte eu, un muritor,

în antiteză

Veşnic

Universul.

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit