Letting go

Suflet curcubeu ce te înalți acum

Din mlaștina durerii ca un fum,

Fum colorat dispersat in eter

Lăsând în urmă trupul efemer

Te diluezi în sferele înalte 

Uimit de-a ta imponderabilitate 

Eliberat din chingile de lut

Te integrezi total în Absolut.

Nu mai privi- napoi, nu are rost

Să vezi din nou pe unde ai mai fost?

În sus, și tot mai sus e drumul tău 

Ce ai lăsat în urmă e tot ce-a fost mai rău.

Mai este timp pentru iubire?

Mai este timp pentru a fi ?

Dezintegrându- te in timp

Și contopindu- te cu visul 

Unde mai ești?

Cine mai ești?

Când Neprezentul este in tine

Mult mai puternic și prezent

Decât esența ființei tale diluate.

Te scufunzi în tine ca să - l atingi,

Îmbrățișezi Neprezentul și - l strângi

În brațele tale firave și stângi.

E și nu e,

Ești și nu ești!

O fi uitarea scrisă în legile omenești 

Dar nu și pentru noi, iubitul meu!

Doi îngeri blânzi veniți în astă lume

Legați indestructibil prin dalbă misiune,

Supuși pentru vecie doar legilor cerești 

Umăr la umăr suntem în ascensiune,

Îndeplinind destinul oricât ar fi de greu.

Unul fără altul suntem pierduți și triști,

Busola ta sunt eu, prin mine tu exiști 

Și rătăcești prin viață căutându- ți nordul

Dorindu- ți alipirea, să fim din nou întregul.

Dincolo de imaginea din oglindă 

Văd umbra celei care am fost,

Văd sufletul precum o ghindă 

Închis în crustă tare, fără rost.

Inima- mi blândă, cândva catifelată,

Zace acum în mine ușor pietrificată.

Și - n lumea aceasta cu morți vii presărată 

Sunt astăzi și eu, în sfârșit, integrată.

Să nu simți nimic, să fii imun la toate 

Iată cheia succesului în astă societate.

Azi nu știu dacă te-am iubit,

Sau doar m-am întâlnit pe mine.

E soarele în asfințit 

Și eu vibrez in dor de tine.

Vei înțelege tu, vreodată,

Iubirea asta alambicată?

Aș vrea să pot spune - n cuvinte 

Ce- mi face sufletul să cânte.

Dar nu. Rămân la fel de mută 

Precum o coardă de vioară ruptă.

Ascunsă în  templul tăcerii mele

Iubirea îmi este protejată

De toate cele rele .

E- a mea, e unică și sfântă.

Clipa aceasta este prezentul nostru 

Acum, eu te învăț pe tine

Sufletul tău îl colorez cu albastru 

Și - l contopesc cu galbenul din mine 

Rezultă verde crud de iarbă 

Ce- așterne liniște în noi 

Inspir parfumul intrigant de nalbă 

Și înțeleg ce- nseamna " a fi doi"

Doi este de fapt întregul 

Perfect, rotund și absolut 

Prin tine eu descopăr infinitul 

Și mă dezbrac de haina mea de lut.

Ne-am privit îndelungat,

Iar timpul a cedat.

Inima imi batea,

Iar a ta ,servea

A fost cumplit,

Caci timpul s-a oprit.

Eram noi doi,

Intr-o sala cu eroi.

Mi-ai lansat un sarut,

Inainte sa te duci.

M-ai privit subtil ,

In timp ce asteptai umil.

Ai castigat,

Iar timpul ne-a alocat,

O clipa premiata,

In bratele unui altuia ca alta data.

Tic tac 

Nu pot ocoli acest atac,

Caci chiar eu sunt de vină,

Pentru că m-am tot uitat la ai mei străbuni

Și am încercat să nu calc ca ei pe cărbuni,

Dar greșelile au inceput sa vină,

Iar inspirația divină

Nu mă mai mângâia cu mână fină

Ci asprimea parcă s-a proiectat

In cel mai adânc orificiu infectat,

Lăsand virusul să acționeze și să submineze

Tot tabloul de ghiocei pictat.

Ulcioare de lut ,semne de piatră

Mușcate de timp, mușcate de daltă

Vorbesc de trecerea noastră ,

            Pe acest pământ.

Într-o poveste  minunată.

Într-un cuvânt plâng

Prin noaptea înstelată

           Și râd și plâng și-mi

Caut un drum...

    Cărţilor mele le-am dăruit,
    nopţile mele albe,
    închinate pe altarul recunoştinţei,
    căci ele m-au învătat,
    ce-nseamnă tristeţea şi deşărtăciunea oamenilor, 
    ce-nseamnă bucuria şi atât de multe lucruri inutile, 
    după care acuma plâng,
    căci în timp, le-am uitat, 
    şi dor mi-e de ele...
    
    Cărţile mele uitate pe rafturi, 
    pe care colbul s-aşterne, 
    răsfoite şi rupte, cu paginile lipsă, 
    cărţile mele, săracele cărţi,
    ce va fi cu voi, după ce-aţi fost citite, 
    şi apoi aţi murit, 
    lăsând în urma voastră, 
    doar rândurile acestea, scrise special 
    pentru mine, pentru sufletul meu, 
    ca o carte cu paginile goale ?...

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

Opreste-te, nu mai visa

La oameni ce le pasa

Sunt trecatori prin viata ta

Iau ce e bun si lasa.

Adu-ti aminte ca din cer

Atunci cand ai plecat

Si trupul tau si sufletul

Au facut un sfant pact.

Sa te descoperi, sa-nfloresti

Pe altii sa-i ajuti

Orice talant sa-l inmultesti

Sa fii plin de virtuti.

Sa crezi, sa ierti, sa fii mai bun

Pe toti sa ii iubesti

Dar sufletul pe acest drum

Sa nu ti-l chinuiesti.

Oricat de multa trupul tau

Durere tot primeste

Mai tare doare sufletul 

Cand greu el patimeste.

Cu indurare si smerit

Priveste peste toate

Ca nu e nimeni neiubit

Si nici far' de  pacate.

Acolo sus, in infinit

In marea de albastru

Sta Tatal Nostru cel iubit

Cheama-L ca un sihastru.

Si spune-I tot ce -n suflet ai

Cu lacrimi, bucurie

El vede, stie, asculta tot

Depune-i marturie.

Sa nu zici sper si nici as vrea,

Ca asta nu- i credinta

Spune-i "EU cred, fa voia Ta

Ma-nchin cu umilinta!"

Miriam - Rugaciuni

09.09.2025

#Rugaciuni