Letting go

Și iar e azi, și iar mi-e dor de tine 

Și dincolo de timp, și dincolo de cer

Flăcările noastre - s unite- n curcubeu.

Indestructibilă conexiune 

Ce ne va lega de-a pururi în eter,

Plăpânda muritoare iubita de un Zeu.

M- ai învățat să simt, m- ai învățat să fiu

Altarul manifestării iubirii tale.

Pe-al omenescului pământ pustiu 

Apare un roz și fascinant bujor,

O floare magică cu mii de petale

Care emană parfumul de dor.

Și ne-am întâlnit în astral, pe un colț de stea

Și inima ta s- a contopit cu inima mea.

Îmbrățișare atemporală a spiritului cândva scindat

În două corpuri diferite încătușat.

Cum să - ți dau drumul, să mă desprind din nou de tine?

Să intru iar într-un perpetuum mobile cautandu- mă pe mine?!

Mi- e sete de tine, mi- e sete de noi 

Mi- e dor de întregul ce- l formăm amândoi.

Profesor și discipol pe veci înlănțuiți

În astă interdependență de îndrăgostiți .

Astfel am învățat iubirea la cel mai înalt nivel

Alchimizată toată, eu nu mai sunt la fel.

Molecular parcursam combustia iubirii

Și - am metamorfozat esența nemuririi

Căci dincolo de timp, și dincolo de noi

Rămâne contopită energia din doi.

Nu mai am timp pentru iubiri precare,

Nu mai am timp pentru oameni stingheri,

Nu mai am timp pentru simțiri efemere

Pentru că acum este, deja, ieri.

Cine ești Tu, când nu știi cine ești?

Cum iubești, când nu știi să iubești?

Pe cine mai minți când ești doar tu cu tine?

Te uiți în oglindă și vezi pe cine?

Să - mi spui de vei găsi vreodată răspuns,

Acum, cât mai ești și încă mai sunt.

Să poți să fii Tu cel intim revelat

Dincolo- ți de mască bine camuflat.

Trăind în adevăr, cu Sine aliniat,

Iubind total și pur ca un micuț băiat 

Fără așteptări deșarte și fără judecată,

Primind și dăruind iubire adevărată.

Știu, sună a inocență și a naivitate 

Dorința - mi ce arde de o eternitate.

Dar, vin din alte sfere și - am altfel de înțeles 

Pentru această simțire din trupul omenesc.

Tot ceea ce tu negi la un nivel meschin 

Ducând în derizoriu ceea ce e divin,

Eu ridic Totul la rangul de artă 

Și mă transform pentru tine în hartă 

Comoara din suflet ca tu s- o găsești 

Și astfel, prin ea, să afli cine ești!

Mi- e dor de tine și toate mă dor,

Deși în mine e preaplin de iubire.

Aș vrea să mă transform într-un fir curgător,

Subtil să mă infiltrez în a ta fire.

Prin pulsul tău s-auzi ale mele șoapte,

Să - ți curg prin vene, să te simt aproape.

Eu să pot să - ți fiu seva hrănitoare,

A vieții tale sursă de vigoare.

Intensitatea clipei cu greu o suport!

Aș vrea să nu fi cunoscut o astfel de iubire.

Deși sunt vie, trupul meu e mort

Atunci când sunt departe de tine.

Aplecată peste marginea vremii 

Moare secunda din noi

Și totul este spulberat de vânt...

Împrăștiată în lumină 

Cenușa de vise, cenușa de clipe,

Se contopește din nou cu viața 

Secunda renaște precum Phoenix 

Strălucește și arde acum 

În trupul altei generații.

Clipa aceasta este prezentul nostru 

Acum, eu te învăț pe tine

Sufletul tău îl colorez cu albastru 

Și - l contopesc cu galbenul din mine 

Rezultă verde crud de iarbă 

Ce- așterne liniște în noi 

Inspir parfumul intrigant de nalbă 

Și înțeleg ce- nseamna " a fi doi"

Doi este de fapt întregul 

Perfect, rotund și absolut 

Prin tine eu descopăr infinitul 

Și mă dezbrac de haina mea de lut.

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

In ultima vreme sunt cuprins de un sentiment ciudat din ce in ce mai des.

Care imi afectează nu doar starea emoțională

Ci și pe cea fizică.

E un sentiment inexplicabil

O combinație intre vină, tristețe, melancolie

Rușine, neputință, urme de speranță, furie

Și resemnare

Nu-ti pot explica exact ce simt pentru că

Nu imi pot explica nici măcar mie.

Sunt atât de tânăr ! 

Si simt că viața mi-a scăpat din mâini

Cel puțin, viața fericită.

De ce ?

Unde am greșit ?

Cu frica de a fi considerat egoist

Sper

Că cineva...

Undeva...

E învăluit de același sentiment

Și ințelege.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

Vinul alunecă, mușcă și suspină,

Pe gât se strecoară, iar pielea-i divină.

Fiecare picătură-i șoaptă aprinsă,

Care te ține-n brațe, tăcută și stinsă.

Vinul vine când nu mai vin

Nici scuze, nici oameni, nici drum.

Din „a fi” face „a deveni”,

Din „prea târziu” face scrum.

Vise se-mpletesc în pahar, răsucite,

Roșu râde, alb suspină, amestecate.

Buzele tac, dar se-mpiedică ușor,

Și șoaptele se sting în foc de dor.

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...