Стихи из этой категории
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Cioburi
Oglinzi fragile se fac bucățele,
Reflexia-i din ce în ce mai mică.
Nu îmi aud nici gândurile mele,
Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.
Acum de cioburi plină e podeaua,
Nici muzica nu prea mă mai ajută.
Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,
Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.
Nu-i prima oară, nu e deja vu,
Când adun cioburi zis și ,,sentimente".
Și ma tot mint că e normal, dar nu,
Nu e normal să rămâi cu fragmente.
Și toate cioburile, speranțe pierdute,
Pline de sânge că tot calc pe ele.
Și toate rănile ce nu pot fi cusute,
Sunt cicatrici ce sting visele mele.
Inima mea, și ea, o vază de cristal,
Frântă de chinuri și speranțe mute.
Simt că durerile sunt semne de final,
În soarta mea, doar linii absolute.
Dar încă mai adun și cioburi risipite,
Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.
Dar timpul fură clipe infinite,
Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Mi-e dor!
Mi-e dor de satul de sub deal,
Unde-am învățat carte,
De oameni și de vorba lor,
De tata ce m-așteaptă
Mi-e dor de casa de la țară,
Și de copilăria mea,
Mi-e dor de tine scumpă mamă,
Că ai plecat făra-lăsa adresa ta
Mi-e dor de gârla de pe vale,
Plină de vacile ce le pășteam,
De apa din Siret-ul mare,
Unde noi vara ne scăldam
Mi-e dor și de bunicii mei,
Care demult s-au dus,
Îmi amintesc ce ei mi-au spus,
Să nu uiți copile de Iisus
Mi-e dor de drumul prăfuit,
Pe unde alergam desculț,
Ce bine-ar fi să fiu copil,
Cu minte de adult
Și îmi mai este tare dor,
De cei plecați în lumea fără dor,
Mi-e dor de toate cele,
Mi-e dor!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Carul Mic
Cat de frumos se unduiește
Pielea pe soldul generos
Si ce frumos cu totul straluceste,
In spuma caldei bai
Si eu atat de bine - acum miros;
Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,
Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele
Ce sanatos si vrednic este trupul meu
Ce armonie -n suflet si pe piele…
Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi
Rece si fara stralucire
Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,
cand carul mic si el va fi murit,
De-un miros greu … si in a mea pieire
Toate se vor sfarma,
In mici bucati la Cer se vor inalta,
In Carul Mic al pielii mele
Faptura imi voi aseza.
Când am sa ma liniștesc cu adevărat?
Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Cioburi
Oglinzi fragile se fac bucățele,
Reflexia-i din ce în ce mai mică.
Nu îmi aud nici gândurile mele,
Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.
Acum de cioburi plină e podeaua,
Nici muzica nu prea mă mai ajută.
Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,
Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.
Nu-i prima oară, nu e deja vu,
Când adun cioburi zis și ,,sentimente".
Și ma tot mint că e normal, dar nu,
Nu e normal să rămâi cu fragmente.
Și toate cioburile, speranțe pierdute,
Pline de sânge că tot calc pe ele.
Și toate rănile ce nu pot fi cusute,
Sunt cicatrici ce sting visele mele.
Inima mea, și ea, o vază de cristal,
Frântă de chinuri și speranțe mute.
Simt că durerile sunt semne de final,
În soarta mea, doar linii absolute.
Dar încă mai adun și cioburi risipite,
Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.
Dar timpul fură clipe infinite,
Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Mi-e dor!
Mi-e dor de satul de sub deal,
Unde-am învățat carte,
De oameni și de vorba lor,
De tata ce m-așteaptă
Mi-e dor de casa de la țară,
Și de copilăria mea,
Mi-e dor de tine scumpă mamă,
Că ai plecat făra-lăsa adresa ta
Mi-e dor de gârla de pe vale,
Plină de vacile ce le pășteam,
De apa din Siret-ul mare,
Unde noi vara ne scăldam
Mi-e dor și de bunicii mei,
Care demult s-au dus,
Îmi amintesc ce ei mi-au spus,
Să nu uiți copile de Iisus
Mi-e dor de drumul prăfuit,
Pe unde alergam desculț,
Ce bine-ar fi să fiu copil,
Cu minte de adult
Și îmi mai este tare dor,
De cei plecați în lumea fără dor,
Mi-e dor de toate cele,
Mi-e dor!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Carul Mic
Cat de frumos se unduiește
Pielea pe soldul generos
Si ce frumos cu totul straluceste,
In spuma caldei bai
Si eu atat de bine - acum miros;
Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,
Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele
Ce sanatos si vrednic este trupul meu
Ce armonie -n suflet si pe piele…
Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi
Rece si fara stralucire
Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,
cand carul mic si el va fi murit,
De-un miros greu … si in a mea pieire
Toate se vor sfarma,
In mici bucati la Cer se vor inalta,
In Carul Mic al pielii mele
Faptura imi voi aseza.
Când am sa ma liniștesc cu adevărat?
Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.
Другие стихотворения автора
flux de poeme naani /51
jaluzele
filtrează tristețea chindiei-
fărâme din stele-s
pictate pe umăr
crochiu liric/10
atingându-mi creștetul,
degetele tale-mi-ncurcă visele.
pe unde voi mai colinda?
în jurul nostru-i
doar un tor de lumină.
umbra, tremurătoare a lunii,
mângâie
bolta de iasomie.
stihuri diamantine //13
dragostea
răbdătoare plină de bunătate
ajută întărește limpezește
omul
iertând ridicând miluind
milos omniprezent
Dumnezeu
începătură
rotație
robia
împinge barca credinței
spre curaj-
ciucuri din coroana cu diamante i-atârnă pe umeri.
într-un dans de tobe spaniol,
lanțurile se rup,
încurajând libertatea să-i strălucească-n priviri.
omul-în cercul destinului,
mulțumit cu urcușurile și alunecarile sale,
prins într-un vârtej de orbire,
devine apatic.
dependent de
substanțe,
circumstanțe si nevoi
înainte de apusul soarelui,
iată-l
îngenuncheat,
adulmecând
robia...
flux de poeme naani /51
jaluzele
filtrează tristețea chindiei-
fărâme din stele-s
pictate pe umăr
crochiu liric/10
atingându-mi creștetul,
degetele tale-mi-ncurcă visele.
pe unde voi mai colinda?
în jurul nostru-i
doar un tor de lumină.
umbra, tremurătoare a lunii,
mângâie
bolta de iasomie.
stihuri diamantine //13
dragostea
răbdătoare plină de bunătate
ajută întărește limpezește
omul
iertând ridicând miluind
milos omniprezent
Dumnezeu
începătură
rotație
robia
împinge barca credinței
spre curaj-
ciucuri din coroana cu diamante i-atârnă pe umeri.
într-un dans de tobe spaniol,
lanțurile se rup,
încurajând libertatea să-i strălucească-n priviri.
omul-în cercul destinului,
mulțumit cu urcușurile și alunecarile sale,
prins într-un vârtej de orbire,
devine apatic.
dependent de
substanțe,
circumstanțe si nevoi
înainte de apusul soarelui,
iată-l
îngenuncheat,
adulmecând
robia...