Indiferență
trecerea timpului îmi apare ca o exhibiție jalnică
ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini
submultiplilor
secundelor frivole
(dansatoare de can-can burlesque
care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)
minutelor grațioase în magicul lor
rond de jambe
orelor plictisite de ele însele
până la depresie
„ țineți aproape sau vă ia dracu!”
cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri
sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor
preafericitului Daniel
turnate în Austria
oare nu se poate trăi și altfel
în afara dictaturii timpului
boul acela cu redingotă și papion
care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări
turează la maxim motorul bormașinii Bosch
made in Federal Republic of Germany
„ ca să știți și voi nenorociților!”
și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…
Стихи из этой категории
TIIMPUL FUGE !
Tot mai vreau să spun ,că pot
Timpul să-l opresc în loc ,
Poate face un popas
Undeva pe alt făgaș .
Cred ,că și el e stresat
De atât de mult umblat .
Timpul fuge se strecoară ,
De l-ași prinde ,l-asi lega
M-ași certa mereu cu el :
Pleacă timp din calea mea !
Tu ai veșniciia !...
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
As vrea
As vrea sa scriu cea mai frumoasa poezie de pe pământ..
Mai minunata decât cântul lirei,
Mai adâncă decât orice trăire,
Mai sublimă decât zborul rândunelelor și sentimentul din inimă,
Mai copleșitoare decât înaltul cerului,
Mai ,,albastra" decât marea,
Melancolică,privesc spre întinsul nemărginit..
De-aș putea,de-aș putea să cuprind în eternitate versul meu,
Să-l fac infinit..
Dar știu că nu voi reuși,
Și totuși,dau aripi visului meu,
Căci doar zburând spre-nalt
Poți tinde spre ceea ce visezi a fi..
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
TIIMPUL FUGE !
Tot mai vreau să spun ,că pot
Timpul să-l opresc în loc ,
Poate face un popas
Undeva pe alt făgaș .
Cred ,că și el e stresat
De atât de mult umblat .
Timpul fuge se strecoară ,
De l-ași prinde ,l-asi lega
M-ași certa mereu cu el :
Pleacă timp din calea mea !
Tu ai veșniciia !...
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
As vrea
As vrea sa scriu cea mai frumoasa poezie de pe pământ..
Mai minunata decât cântul lirei,
Mai adâncă decât orice trăire,
Mai sublimă decât zborul rândunelelor și sentimentul din inimă,
Mai copleșitoare decât înaltul cerului,
Mai ,,albastra" decât marea,
Melancolică,privesc spre întinsul nemărginit..
De-aș putea,de-aș putea să cuprind în eternitate versul meu,
Să-l fac infinit..
Dar știu că nu voi reuși,
Și totuși,dau aripi visului meu,
Căci doar zburând spre-nalt
Poți tinde spre ceea ce visezi a fi..
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
Enantioză
Aud, văd,
Înghit cu disperare
Și aștept cu ușurare
Să te uiți la mine
Cu acei ochi orbi
Cu care ai reușit doar să absorbi
Suferința și durerea amară
Pe care am închis-o în cămară.
Respir și sper
Să mă scufund la suprafață,
Să mă ascund
De-un gând profund
Ce străbate labirintul negru,
Ce visează moarte,
Frumos povestită-n carte.
Другие стихотворения автора
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…