Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: T.A.D.
Дата публикации: 27 декабря 2024
Просмотры: 169
Стихи из этой категории
Album din copilărie
Ce iarnă grea
Ce vreme cumplită
Ce ger afara
O iubire nemărginită
Mă urc în tren,privesc pe geam
Să-mi scrii,atât îmi doream
Văd un oraș înghețat
Sufletul meu uitat
Flori de gheață tot cădeau
Eu din urma sufeream
Îmi aduc aminte de copilărie
De durerile trăite
Am crezut c-o să mă vindeci
Drum lung,iubiri nemărginite
Ajung în gară și-mi amintesc
Ce iubiri trăite intens
O zi te iubesc,alta te urăsc
Asta sunt eu de ce nu mă iubești?
Mai scrie-mi despre iubire
Mai scrie-mi despre iubire,
dar nu din cărți, nu din povești,
scrie-mi cum dorul prinde fire
în pieptul celor ce iubesc.
Scrie-mi de nopți fără odihnă,
de ochi ce strigă fără glas,
de mâini ce tremură-n lumină
căutând brațul rămas.
Scrie-mi cum arde și cum plouă,
cum mușcă timpul dintre doi,
cum uneori iubirea-i rouă
și alteori e scrum și ploi.
Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,
căci rănile se-nchid în vers,
iar dacă-n lume pier iubirile,
rămâne sufletul... și-un vers.
Rosturi
Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii
Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii
N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna
Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună
S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă
Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă
Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară
Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă
Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă
Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă
Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă
Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă
Am întrebat pământul de-i greu să fie greu
Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu
Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare
Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare
Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă
Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă
Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată
În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată
Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată
Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată
Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă
Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Album din copilărie
Ce iarnă grea
Ce vreme cumplită
Ce ger afara
O iubire nemărginită
Mă urc în tren,privesc pe geam
Să-mi scrii,atât îmi doream
Văd un oraș înghețat
Sufletul meu uitat
Flori de gheață tot cădeau
Eu din urma sufeream
Îmi aduc aminte de copilărie
De durerile trăite
Am crezut c-o să mă vindeci
Drum lung,iubiri nemărginite
Ajung în gară și-mi amintesc
Ce iubiri trăite intens
O zi te iubesc,alta te urăsc
Asta sunt eu de ce nu mă iubești?
Mai scrie-mi despre iubire
Mai scrie-mi despre iubire,
dar nu din cărți, nu din povești,
scrie-mi cum dorul prinde fire
în pieptul celor ce iubesc.
Scrie-mi de nopți fără odihnă,
de ochi ce strigă fără glas,
de mâini ce tremură-n lumină
căutând brațul rămas.
Scrie-mi cum arde și cum plouă,
cum mușcă timpul dintre doi,
cum uneori iubirea-i rouă
și alteori e scrum și ploi.
Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,
căci rănile se-nchid în vers,
iar dacă-n lume pier iubirile,
rămâne sufletul... și-un vers.
Rosturi
Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii
Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii
N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna
Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună
S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă
Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă
Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară
Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă
Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă
Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă
Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă
Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă
Am întrebat pământul de-i greu să fie greu
Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu
Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare
Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare
Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă
Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă
Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată
În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată
Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată
Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată
Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă
Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Другие стихотворения автора
TE CÂNTĂ POEȚII!
Te cântă poeții ,natură ,
În versuri frumoase, pe strună,
Îți cântă pădurea și marea ,
Îți cântă munții ,dealul și valea ,
Îți cântă văzduhul albastru
Și-n cântec îmi cântă visarea!
S. O. S. NE DOARE !
Oare pot fi enumârate ,câte dureri poate duce un părinte
în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec
așa se călesc și merg mai departe .De dureri fizice mergi
la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu
o vreme ,apoi poți uita ...Dar când pierzi un copil e altceva!...
A fost secerat de o boală ,de un accident ,te resemnezi
Domnul ,a vrut să-l ia ...Dar durerea cea mai mare este când ,
l-ai crescut mare și ca părinte îți spui mai e puțin ,și își va găsi
un drum al lui.Un copil e o fericire faci tot să-i fie bine .
Dar când descoperi un adevâr cumplit : copilul tău s-a rătăcit ,
o boală grea l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,
vezi cum raza ta de soare ,moare încet ,încet ...Asta-i durerea
cea mai mare . Unde ,la cine să apelăm ,noi părinții : Pe lume
nu-i durere mai mare . s.o.s. ne doare!
CELOR PLECAȚI
Trebuia să vă ajut ,
Dar atunci ,eu n-am putut.
Însă azi când a-și putra
Ce nevoi a-ți mai avea?
Doar ,două cruci ,din beton noi
Cele vechi rose-s de ploi,
Să răsădesc flori pe mormânt
Și să vorbesc cu voi în gând.
S-AU STINS SPERANȚE
Deschide fereastra și ușa și cerul ,
În casă e frig , e și gheață și plânge
Fccul în vatră .
S-au stins și speranțe și drepturi ,
Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,
Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,
Suspină gândul cu ochii afară ,
De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,
Căldura-i afară în casă e gerul .
Plâng ochii pe geamuri ,
E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,
E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,
Căldura chibritului nu ostroieste
Durerea din oase .
De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,
Când om te credeai printre oameni
Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,
Să nu mai stai cu mâna întinsă ,
Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .
T.A.D.
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...
TE CÂNTĂ POEȚII!
Te cântă poeții ,natură ,
În versuri frumoase, pe strună,
Îți cântă pădurea și marea ,
Îți cântă munții ,dealul și valea ,
Îți cântă văzduhul albastru
Și-n cântec îmi cântă visarea!
S. O. S. NE DOARE !
Oare pot fi enumârate ,câte dureri poate duce un părinte
în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec
așa se călesc și merg mai departe .De dureri fizice mergi
la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu
o vreme ,apoi poți uita ...Dar când pierzi un copil e altceva!...
A fost secerat de o boală ,de un accident ,te resemnezi
Domnul ,a vrut să-l ia ...Dar durerea cea mai mare este când ,
l-ai crescut mare și ca părinte îți spui mai e puțin ,și își va găsi
un drum al lui.Un copil e o fericire faci tot să-i fie bine .
Dar când descoperi un adevâr cumplit : copilul tău s-a rătăcit ,
o boală grea l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,
vezi cum raza ta de soare ,moare încet ,încet ...Asta-i durerea
cea mai mare . Unde ,la cine să apelăm ,noi părinții : Pe lume
nu-i durere mai mare . s.o.s. ne doare!
CELOR PLECAȚI
Trebuia să vă ajut ,
Dar atunci ,eu n-am putut.
Însă azi când a-și putra
Ce nevoi a-ți mai avea?
Doar ,două cruci ,din beton noi
Cele vechi rose-s de ploi,
Să răsădesc flori pe mormânt
Și să vorbesc cu voi în gând.
S-AU STINS SPERANȚE
Deschide fereastra și ușa și cerul ,
În casă e frig , e și gheață și plânge
Fccul în vatră .
S-au stins și speranțe și drepturi ,
Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,
Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,
Suspină gândul cu ochii afară ,
De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,
Căldura-i afară în casă e gerul .
Plâng ochii pe geamuri ,
E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,
E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,
Căldura chibritului nu ostroieste
Durerea din oase .
De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,
Când om te credeai printre oameni
Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,
Să nu mai stai cu mâna întinsă ,
Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .
T.A.D.
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...