[ Să mă minți ]

M-am tot plimbat cu palmele pe pielea ta și m-am gândit să-ți fac o tăietură, să- mi las acolo o parte din amprenta mea și să-ți înfig adânc un giuvaier rotund, cu margini finisate să pară c-ai o zgârietură. Sa ne unim de-un giuvaier ca palmele de clapele unui pian și-apoi să-l azvârlit într-un ocean de dragul amorului turbat... să auzim că giuvaierul nostru s-a spânzurat. Să râdem în hohote ca niște nebuni îndrăgostiți scapati dintr un centru și să creăm in jur un epicentru. Ce nebunesc ar fi... și giuvaierul ar înnebuni.

Numai în ordinea asta, cuvintele se pot frământa 

Într-un aluat uniform, fără cocoloașe.

Eu am întins atunci mâna, doar pentru o clipă

Să îmi încălzesc sufletul.

Hrăneai cerul cu scântei, dansai tango cu vântul

Ritmic  pocneau măduvele inimile capilarele copacilor 

Sub limbile fierbinți și, împreună cu ele,

Ardeam și eu.

Orbirea asurzirea sau pierderea simțurilor în pară

Nu-i deloc înspăimântător, era mai greu să identific 

ce am fost pentru tine: lemn, pâine sau cenușă.

Stiu sigur un lucru - tu mereu ai fost flacăra. 

Sub cenușă încă fumegând, vraja focului s-a desfăcut

S?i eventual, aluatul emoțiilor s-a desfrământat.

Azi știu să mă aprind, să mă ard și să-mi renasc

Pasărea focului singură. 

Cu penele de cenușă, ascult cum ploaia îngână o bossa tristă.

Atât.

Hai să te întreb ceva…
Vezi cum lumina străluce’?
În ochii mei,când te privesc,
Și zâmbetul mi-e așa de dulce…

E vina ta,dar nu te teme
Căci nu îți va crea probleme
Să faci oameni să-ți zâmbească
Și cu foc,să te iubească.

Îți voi spune și-un secret;
Mereu tu să fii corect,
Să privești în jurul tău,
Oamenii ce-ți doresc rău.

Testează omul zi de zi,
În diferite-mprejurări,
Iar pentru orice pas-napoi,
Tu să știi să oferi urmări.

Să oferi răspunsul tău,
Nici decum a doua șansă,
Să oferi o detașare,
Fiindcă creierul nu iartă.

Asfel pe al vieții tale drum
Doar de oameni buni să te-nconjori
Care să nu-ți facă nicicând al tău suflet scrum
Și să-nfloriți cu toții asemeni unor flori.

Cu timpul înțelegem,că oamenii ne înconjoară ,
Dar nu toți ne sunt de ajutor,când vreo problemă ne doboară
Ființe suntem toți și toate,însă oameni prea puțini
De aceea când ți-e greu ”oamenii tăi”devin străini .

Creație proprie 📃🖋️

Din al inimii locas de jint

Te strig, te chem, tânjind

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plapand ma lasi... in agonii...

Mai am o speranta si un crin,

Mai ca-i sa vii, macar putin,

Sa nu ma lasi, te rog, sa mor 

De-al crinului parfum de dor.

Ma strange-un lant, ma-nteapa un spin,

Mai curge o lacrima, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, cate putin s-apleaca usor

Ofilindu-se, secat de-atata dor.

Lumanari in cuib de cuc

Din ale mele suferinti se adun,

Ele tac, dar parca strig,

Unde plec, de ce ma sting...

E pamantul tot mai greu,

Despartirea, tot mai rea

Dragii mei, ma duc cu tot

Cu-al crinului parfum de dor...

Un gând...

ai devenit un gând

ce uneori trece neobservat,

iar alteori creează multe întrebări...

un gând, neînceput, un gând, primul gând.

28 ianuarie, dezastrul aranjat

Priviri,zâmbete, atingeri 

Mesaje si un sentiment ciudat.

Erau subtile respingeri?

Convorbirile târzii..

Sau o simpatie spontană

Simțită de ambii...

Eșecul părea să crească, 

Complimente, îmbrățișări, dans,

6 februarie, timpul insista să se oprească

Timizi, l-au ocolit prin vals

Naivitatea încerca să nu o saboteze

 Confuzie,râsete,joacă

Rațiunea începea să cerceteze dar..

19.02, "noapte bună" rostit în soaptă

Ceasul a continuat să bată

Seară, plăcere, fiori

21 mai, ultima dată

Prizoniera dulcei închisori

Iar acum prieten drag, vreau să te întreb

Cum oare as putea...

Din minte să i te sterg?

Prezentul e aici, dar ei nu mai sunt 

Speranta ușor a încetat

lacrimi,suspine, dor

Privirle lor deja s-au uitat..

Uneori îi apari în vise

Dar stie ca asta-i trecator

Flacăra oricum se stinse

Tu veșnic zburător.

În gânduri iuți

ce-mi trag genunchii …

în pământ,

mă gâtuie durerea!

Pierdut mă simt

mă trag, mă dor rărunchii,

și-n gândul tău…

îmi pierd suflarea.

Și m-aș strânge,

și m-aș dizolva …

într-o lacrimă să-ți fiu,

Să curg din inimioara ta

iubire prin al meu …

pustiu!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Am clipit

Și tu ai rămas

Fata din trecut

Și m-am mânhnit …

Și într-o clipă am devenit

nenăscut!

Am mai clipit odată

Și ai venit

De undeva din trecut …

Dar unde eu eram cândva,

Tu mă priveai prin timp

nenăscut!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Te scriu cu pietrele de apă

în râuri curgătoare

Să te cunoască și peștii …

și caii ce se-adapă

așa … nemuritoare.

Te scriu cu stelele pe pământ

să se mire de tine și cerul

cât ești de strălucitoare,

Să te iubească cât te iubesc

și să rămâi … nemuritoare.

Te scriu cu dorul meu

pe o inimă deschisă

Să mi te trimit lui Dumnezeu …

ca o flacără aprinsă,

să te știu … nemuritoare.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Întuneric

Dă-mi la o parte versurile

și șoaptele

Dă-mi la o parte visele

și gândul cum că noi doi.

Dă-mi trupul la o parte

iar palmele de pe umeri-ți goi.

Dă-mi la o parte razele de soare,

O să vezi cum stelele apar pe cer

Și cum lumea se răcește

într-un aprig ger.

Dă-mi la o parte frunzele

de pe al meu pământ,

să vezi cum toate se sfârșesc

în măcinatul morilor de vânt.

Dă-mi totul uitării,

ia-mi totul si lasă-mi nimic.

Dă-le pe toate la o parte

și o să mă găsești așa cum sunt eu,

un fel de… al tău întuneric.

Pământule oprește-te, 

să privesc la steaua ei pe cer

o eternitate …

sau măcar o viață.

Și când o da înghețul,

ea să-și trimită lumina să se oglindească

într-un cub de gheață …

în mine!

Să vadă și ea cât de frumoasă este!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / Volum: Cub de gheață - 2020 / Editura Etnous, Brasov / ISBN: 978-606-712-760-7 )

Câte ecouri încă pe aripile unei păsări solitare

Cenușie și sclipitoare printre razele de soare,

Și câte ecouri am lăsat înaintea noastră pe pământ

Epicentru al durerii fără trup sau cuvânt.

Câte ecouri de dor șoptesc ochii tăi nedumeriți

Lacrimi triste … și de moarte păianjeniți,

Sorbind veninul cu ochi pierduți printre clipele moarte

 Ah … câte ecouri rămase … și triste în noapte.

(Autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - Editura Etnous - 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7)