[ Să mă minți ]

O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.

Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.

E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.

Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.

Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.

Și dacă prin neșansă,

Într-o zi oarecare,

Viața ne vine-n cale,

Noi rămânând străini,

Atunci măcar am știi,

Și nu din întâmplare,

Că noaptea, fiecare,

Privim același cer

Și-același clar de lună

Care ne încunună,

Ne leagă în albastrul

Zenitului etern.

Și-aici am să petrecem

Nunta cea mult vestită,

Noi, cu viața finită,

Și muritori de fel,

De totuși pe pământ

N-am găsi leac de gând,

De gândul celuilalt,

De dorul prea înalt,

Iar cerul ne-ar rămâne

Singura călăuză

Care-n final s-auză

Dorința mult apusă...

nu știu dacă e ceva în părul lui

în ochii lui

sau în zâmbetul lui

poate în modul cum vorbește 

sau în sunetul vocii lui

poate e doar în privirile lui

sau aerul din jur

dar de câte ori îmi iese-n cale

e mai frumos ca de fiecare data

când ne-am întâlnit 

dar mă tem că într-o zi

va atinge perfecțiunea 

ca se va transforma într-o stea

strălucind pe exterior

plin de foc pe interior.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Quiet whispers of the night,
under the watchful moon's soft light,
My heart traverses miles, vast and wide,
to where you dream on the other side.
For you fly in realms far from mine,
across the span where stars align.
To bridge the gap, the distance cruel,
with words as tools, love precious fuel.
In dreams, I reach to steal you near,
dissolve the miles, remove the fear.
A whispered wish in the night embrace,
longing for your gentle grace.
Through screens and words, love's conveyed,
on the silent moments, our hopes laid
Little sparrow, my heart's soft call,
yearning for the day we end this stall.
To steal you from the bonds of space,
into my arms, our perfect place.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mă uit la luna dintre nori și stele

Și văd cât de frumos zâmbește,

E astrul ce-și aduce bine-aminte

De-a noastră fără de sfârșit poveste.

Cândva ne-a fost martor ceresc

La întâlniri sub raza-i de lumină,

La ale noastre calde-mbrățișări

Și șoapte dulci rostite în surdină.

Eram doi tineri plini de speranțe

Gata să cucerească lumea întreagă,

Fără a ști ce ne așteaptă-n viață

Cutezători că dragostea ne leagă.

Atunci ca și acum la noi privea

De după norul ce sus o însoțea,

Lumină trimițându-ne în noapte

Până ce zorii dimineții ne prindea.

Și azi un pic, mâine puțin mai mult

Iubirea ne-a cuprins cu mreaja ei,

Și inima-mi bătea precum a ei dicta

Iar noi pluteam pe-aleea de sub tei.

Acum călcăm mai rar pe-acea cărare

Că multă buruiană pe ea este crescută,

Vorbim, zâmbim și chiar ne amuzăm

Cum luna nopții de după nor...salută!

Pictor trist în visul meu

Mă pictez ca un erou

Salvându-te pe tine

Pentru mine.

Amândoi într-un tablou

Tu ești sunet, eu ecou

Extensia sufletului meu,

Mă pictez al tău erou.

Și prin negura uitării

Tu ești numele iubirii

În visul meu… eu visul tău,

Mă visezi al tău erou.

Și-n albastrul mării

În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.

Te salvez de la uitare

Și te mângâi cu o floare

Eternitatea ne așteaptă

Într-o lume dreaptă. 

Tu ești pată de culoare

Eu sunt singur și mă doare

Te pictez cum te-am iubit…

Povestea mea fără sfârșit. 

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

 Peste mine, peste toate

 Te numești “eternitate”

 Peste gândurile mele

 Tu ești toate cele.

 Atâtea vise călătoare

 Pe poteci nemuritoare

 Tu dragoste, divinitate…

 Te numești “eternitate”.

 Cu toate simțurile mele

 Te simt deghizată-n stele

 Și-acolo iar te-ndrăgostești

 În cer să mă primești.

 Infinitul nu se-abate

 Și cu-a lui naivitate

 Mă disipă gând de dor

 Cu chipul tău nemuritor.

 Iad îmi ești când mult mă doare

 O lume-ntreagă fără soare;

 Rai îmi ești, eternitate

 Să te uit! – Oh! – Nu se poate!

 Te numești “eternitate”!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Cât de frumoase îmi sunt păsările

pe întinsul cerului,

cum zboară împreună cu grijile mele

depre vântul de la nord,

despre vântul de la sud,

în drumul lor spre casă,

înapoi spre familiile lor,

înapoi spre departe de noi,

despre noi doi …

Cât de curajoase îmi par vietățile oceanelor,

lacurilor, râurilor …

în curenți de apă caldă,

în curenți de apă dulce …

despre un far pierdut în gândurile mele,

uitat la malul mării …

luminând spre noi doi...

Cât de simple par toate,

cât de complicate le facem,

cât de imposibile sunt visele mele

când mă gândesc la toate,

când mă gândesc la tine, când mă gândesc …

la noi doi.

Cât de minunate sunt stelele,

în culorile lor deghizate în ochii tăi,

cât de perfecte sunt constelațiile

pe gropițele tale când îmi zâmbești.

Cât de minunate sunt toate!

Cât de minunată ești!

Dacă ai trăi cât te iubesc,

în ochii Lui ai fi uitare!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

 Unde sunt poeții noștri
 Când corăbii în larg dispar
 Și apare în calea noastră
 Numai umbra unui far?
 
 Unde sunt poeții noștri
 Atunci când visele dispar
 Și răsăritu-i plin de nori
 Cu valuri sparte în zadar?
 
 Oare unde sunt poeții noștri
 Când aleile-s întunecate
 Și zărim prin umbre monștri
 Ce ne-ndeamnă în păcate!?

 Unde sunt poeții noștri

 Ce demult au fost uitați,

 Creionând doi ochi albaștri

 Ne-nțeleși și resemnați.

 Unde sunt poeții noștri
 Când frunzele nu pot zbura
 Iar căderea stelelor
 Strigă-n cer: -Nu mă uita!

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

 De te-aș scrie, te-aș avea

 Într-un cuib de rândunea

 Cuibăriți în cioc și pene

 Asta-i dragoste, pesemne!

 Amândoi și-o rămurică

 Să te pierd mi-e tare frică 

 Pe aleea vântului

 La capatul… pământului.

 De te-aș scrie, ai cânta

 Poezii din cartea mea

 Despre noi și-un puișor

 Împrejur, în zbor.

 Și deasupra tuturor

 Desenând pe cer un nor

 Cu o notă de iubire

 Să le dăm de știre.

 De te-aș scrie aceste șoapte…

 “Nu mai vreau singuratate”,

 Condamnați pe veci să fim…

 Să ne iubim!

 De te-aș scrie reală ai fi

 Tu m-ai iubi…

 Eu te-aș atinge,

 Și n-aș mai plânge.

 De te-aș scrie ai putea

 Să înțelegi că… ești o stea

 Strofă închinată ție…

 Despre ce n-a fost să fie.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

fragment

...

Conductele de apă caldă

Fredonează-un dor de mamă

Într-un ritm curat de odă

Și murdar de tristă teamă.

Se-aud și pașii de gândaci;

În ecouri zgomotoși …

Oameni goi, gândaci săraci

Șobolani de foame roși.

Așternuturi de cartoane

Desenează peste tot,

Un pat de dor și-un vis pe mâine

Și tot ce-a fost într-un boicot.

Câte-o picătură-n noapte

Se izbește de trecut,

Într-un glas de dor și moarte …

Zgomotoșii au tăcut. 

Iar o cruce-i scrijelită

Pe un perete umezit

Șoapta-i rugă-nlăcrimată,

Și trist copilul părăsit.

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Fragment extras din "Șobolani" / Toate drepturile rezervate )