Poezie

Pierdută în timp,

Atinsă de șoapte.

Tăcerea o-ntind, 

Părasită în noapte.

Pierdută de tot,

Lăsată uitării.

Oare mult o să pot

Fi scăldată-n durere?

Pierdută în gânduri

Lipsite de sens.

De la anumite timpuri

Simt tot în exces.

Pierdută în marea

Cuvintelor tale

Nu ajung spre mal, 

Ci mă scufund tot mai tare.

Plimbam prin firul amintirilor , un gand ce nu-mi da pace

Strapunge incet pana-n adancuri , prinde din urma , tace

La fel ca tine a fugit , prin departate strainataturi

Acum se-ntoarce negresit si a promis sa-si ceara,

Din toate drepturile sale , doar un cuvant  si iara,

Ma chinuie incet , in intunericul pustiu launtric

Mi-as scoate inima din piept ,doar nesimtirea sa mai simt

Nu vrea decat sa spuna : iti amintesti? Ce mai nebuna!

Te-a iubit viata toata si insasi ca pe viata

Ar da si ultima suflare in brate sa te tina iara !

Un gand si-atat, ce inocent

Nu vrea sa faca rau , ce-i drept !

Isi cauta dreptatea , si drumul duce doar la tine

Iubitule , adu-ti aminte ,cum m-ai iubit si tu pe mine.

Si e mai mult decat un gand , e insasi sentimentul

Ca te-as putea pierde oricand , dar dorul nu ma lasa

Isi face loc intai ca gand , apoi invaluita-mi fiinta

Si sa nu uiti iubitul meu ,oriunde-ai fi in lume

Aici in coltul lumii eu , te voi iubi pe tine .

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine

Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu

Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine

Abandonat  m-ai aruncat să nu mai știu

Au mai rămas de numărat zilele scurse

De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu

M-aș căuta  dar nu mai știu, nu știu pe unde

Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu

Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet

Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?

Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe

Ce a rămas e sfărâmat  umblând pustiu

Măturător de amintiri printr-e ruine

Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu

E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute

Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu

Zilele trec sorbind încet timpul din mine

Ce-aud ești tu, ce  văd e gol, ce simt e viu

Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume

Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu

O comunicare mult mai strâns legată

Prin care, încetul cu încetul să începem

A ne cunoaște mult mai bine viața variată,

Fiind bucuroși de tot ce-acuma mai avem.

Să nu mai cădem prin piedicile astea ascunse,

De mână să ne ținem mergând noi mai departe.

Indiferent dacă luminile ar fi stinse sau aprinse 

Să nu ne pierdem în nefolositoarele banale certe.

Să nu mai mergem despărțiri sau depărtați,

Să nu mai facem asta niciodată, niciodată!

Să fim mereu cei mai din cei mai apropiați 

Văzându-ne alături în fiece clipă petrecută.

Să nu mai așteptăm nimic noi în zadar,

Dar să facem ceea ce visăm noi peste noapte.

Să nu mai avem acea reținere noi iar,

Dar să fim într-a noastră susținere pe cinste.

Să ajungem peste zeci de ani de zile

Împreună ca să mai trăim, și-n dragoste, 

Să ne iubim ca la-nceput de astă cale 

Construind a noastră proprie poveste...

17.10.24

Privesc ades amurgul 
și mă minunez copilăros 
de amalgamul de culori, pe care 
îl reflectă soarele în nori... 
Si-atunci tot ce-mi doresc 
e să fiu o pasăre albastră! 
Să zbor, strigând de fericire 
și să mă scald în libertate 
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând 
și să privesc în jos spre tine, 
să-mi amintesc de noi, cântând... 
Să-mi amintesc de ochii tăi 
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea, 
ce mă-ncalzeau, mă protejau, 
și-mi demonstrau iubirea.. 
De pieptul tău să-mi amintesc 
ce cald pe-obraz simțeam, 
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea, 
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani... 

Acum că nu mai ești 
și nu te voi vedea vreodată-așa, 
aș vrea să pot zbura, 
că să împărtășesc cu cerul 
Dragostea ta.

Câte ecouri încă pe aripile unei păsări solitare

Cenușie și sclipitoare printre razele de soare,

Și câte ecouri am lăsat înaintea noastră pe pământ

Epicentru al durerii fără trup sau cuvânt.

Câte ecouri de dor șoptesc ochii tăi nedumeriți

Lacrimi triste … și de moarte păianjeniți,

Sorbind veninul cu ochi pierduți printre clipele moarte

 Ah … câte ecouri rămase … și triste în noapte.

(Autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - Editura Etnous - 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7)

 Dimineața… după tine

 Într-un bar, habar n-am știre

 Prin acorduri whiskey… gânduri…

 Îți scriu mahmur aceste rânduri.

 Câtă poezie aș scrie

 Într-un strop de nebunie!

 Versuri scrise despre tine

 Cerul plânge… pentru mine.

 Și dacă nu îți scriu mă doare

 Pahar de whiskey cu o floare,

 Tristă-n gândurile mele…

 Scuturată de petale.

 Și prin fumuri de țigară

 Te-am văzut plecând aseară,

 Să te las a fost greșit …

 Tu, un suflet rătăcit!

 Pe tejghea se scurg pahare

 Și un oftat de supărare,

 Murmur de cuvinte goale

 Cu rateuri orbitale.

 Te privesc intr-un pahar

 Și aș vrea să te declar

 Vis pierdut în miez de noapte

 Rupt de tine și de toate.

 Priviri îmi spun de ne-nțeles

 De ne-nțeles e ce-am ales,

 Whiskey și un chip de gheață

 Și mahmur spre dimineață.

 Whiskey, blues și rock

 Oglinzile îmi spun “noroc!”

 Cerul plânge-n versuri triste…

 Gânduri negre… și rasiste!

 Gând ciudat ce nu-mi dă pace,

 De ce iubirea noastră trece

 Dacă noi n-avem hotar …

 Whiskey, blues… la un pahar…

 Prin gândul meu încerc să zbor

 Să te găsesc, plăcut fior…

 Și din când în când iubirea

 O ghicesc într-o cafea.

 Ascult pian și te sărut

 Pe un pahar de whiskey mut

 Prieten sec, prezent și fost

 Când nimic nu avea rost.

 Pe-un pat de calde amintiri

 Al trecutelor iubiri

 Cu fruntea pe tejghea visez

 Cum pe note te pictez.

 Și în visul meu banal

 Se-aud pahare într-un scandal,

 Cum zboară și se sting ca mine

 Între lacrimi și suspine.

 Și mă clatin câteodată

 Într-o scuză demodată

 Ca-ntr-un dans pe ritm de blues…

 Nesigur și mereu confuz.

 Disco globe-ul… un dement!

 Îl declar eu permanent

 Inutil și arogant…

 Și la moarte condamnat!

 Mi se par că toate-s puse

 În privirile-mi înguste

 Și mi-e teamă că am să uit,

 Tot ce-ai fost, ce am iubit…

 Un gust de wiskey cu-al tău chip

 În bule calde de nisip,          

 Și-n gândul meu defel defect     

 Văd chipul tău firesc, perfect.

 Și totu-mi pare tot mai lent

 Fără tine sunt absent!

 Noaptea-i lungă fără tine …

 Aștept noaptea care vine.

 Un cub de gheață din pahar

 Se topește-ntr-un amar

 Și prin gânduri whiskey sec ...

 -Ăsta-i ultimul și plec!

 Whiskey, blues și rock

 O domnișoară-mi cere-un foc…

 Whiskey și un chip de gheață…

 Sexy blues spre dimineață.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

 Peste mine, peste toate

 Te numești “eternitate”

 Peste gândurile mele

 Tu ești toate cele.

 Atâtea vise călătoare

 Pe poteci nemuritoare

 Tu dragoste, divinitate…

 Te numești “eternitate”.

 Cu toate simțurile mele

 Te simt deghizată-n stele

 Și-acolo iar te-ndrăgostești

 În cer să mă primești.

 Infinitul nu se-abate

 Și cu-a lui naivitate

 Mă disipă gând de dor

 Cu chipul tău nemuritor.

 Iad îmi ești când mult mă doare

 O lume-ntreagă fără soare;

 Rai îmi ești, eternitate

 Să te uit! – Oh! – Nu se poate!

 Te numești “eternitate”!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Te scriu cu pietrele de apă

în râuri curgătoare

Să te cunoască și peștii …

și caii ce se-adapă

așa … nemuritoare.

Te scriu cu stelele pe pământ

să se mire de tine și cerul

cât ești de strălucitoare,

Să te iubească cât te iubesc

și să rămâi … nemuritoare.

Te scriu cu dorul meu

pe o inimă deschisă

Să mi te trimit lui Dumnezeu …

ca o flacără aprinsă,

să te știu … nemuritoare.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Cât de frumoase îmi sunt păsările

pe întinsul cerului,

cum zboară împreună cu grijile mele

depre vântul de la nord,

despre vântul de la sud,

în drumul lor spre casă,

înapoi spre familiile lor,

înapoi spre departe de noi,

despre noi doi …

Cât de curajoase îmi par vietățile oceanelor,

lacurilor, râurilor …

în curenți de apă caldă,

în curenți de apă dulce …

despre un far pierdut în gândurile mele,

uitat la malul mării …

luminând spre noi doi...

Cât de simple par toate,

cât de complicate le facem,

cât de imposibile sunt visele mele

când mă gândesc la toate,

când mă gândesc la tine, când mă gândesc …

la noi doi.

Cât de minunate sunt stelele,

în culorile lor deghizate în ochii tăi,

cât de perfecte sunt constelațiile

pe gropițele tale când îmi zâmbești.

Cât de minunate sunt toate!

Cât de minunată ești!

Dacă ai trăi cât te iubesc,

în ochii Lui ai fi uitare!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

fragment

... 

Rimele se scurg prin vene

Și îți decorează cerul,

Cum ne picură pe gene

Ploile și curcubeul.

 ...

Fără haine, fără aripi

Ne-mbrăcăm cu îmbrățișări,

Ochii tăi din ceruri stropi

Prin ochii mei… nemuritori.

De mi-ai fi cum nu se poate

Ai fi eternă-n lumea mea,

Și în mintea mea prin noapte…

Pe pământ la braț cu-o stea.

Cum te recunosc în noapte

Așa aș vrea să te privesc…

Într-un vers de mii de șoapte,

La brațul tău să îmbătrânesc.

...

Tu… îmi ești o răsuflare

Și te scriu… și te doresc,

Îmi ești gând, îmi ești o floare,

Poezie… Te iubesc!

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate