SCRIAM...

    Apune soarele, iubito...
    deşi, nu-l văd,
    căci ochii am închis,
    îl simt în mine,
    cum se trece,
    și se înneacă-n mare...
    
    Noaptea cade, iubito... 
    şi plouă încet, peste noi, 
    peste sărutul nostru,
    - adâncit, plin de stele -... 
    şi te simt în mine,
    inundându-mi gândurile, 
    ca pe-o eliberare...

    Am scris aceste versuri pentru tine,
    şi când le-am terminat,
    m-am uitat la cer,
    şi-am văzut că nu mai erau stele...
    
    Cuvintele mele...
    Pe toate, din mine le-am rupt, 
    şi-am rămas doar cu zdrenţe, 
    care nu-mi acopereau, 
    golul din suflet...
    
    Cuvintele mele...
    În care mi-am ascuns,
    furia, zădărnicia, şi ura... şi iubirea;
    şi-apoi am călcat,
    cu tălpile mele rănite, 
    pe acest ţărm nesigur,
    sperând în "ceva",
    ştiind pe de rost, 
    un cuvânt, care-a fost, 
    un ultim cuvânt: "TU".

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

    …nimic din tot ce-am scris odată, 
    n-a fost cetit şi nu va fi vreodată… 
    doar ochii tăi mijiţi, ca semiluna 
    ceti-vor noaptea foilor, într-una...
    
    în rânduri şi cuvinte mii, 
    ascuns-am lacrimile vii 
    năvalnice ca-ntotdeauna 
    strivite-n pieptul meu de-acuma…
   
    în vârf tocit, penelul meu 
    mi-a fost amic fidel, mereu 
    şi-au fost atâtea zile crude 
    că-i tomul plin, foile ude… 
    
    ucis, de-un gând amarnic şi-albastru 
    stă cerul plin de stele - castru, 
    o nouă noapte stă să nască 
    povestea mea, povestea noastră… 
    
    n-ai să te miri prea mult: sunt zori de zi 
    s-aşterne praful ca şi cum n-ar fi, 
    aşteaptă noaptea, zi-mi că-ţi place, 
    această lună plină... care tace… 

Tu imi spui ca nu ai dat, 

Eu iti spun ca am simtit.

O palma este inceputul ,

Doua palme sunt nemarginitul 

La a treia palma,este sfarsitul. 

Daca nu se vede

Inseamna ca nu ai dat?

Vorba din gura ta ,m-a sfasiat. 

Ce fel de iubire

Atatia ani mi-ai purtat?

Cel fel de teatru ai jucat?

Sase ani,te-am respectat

In schimb, tu m-ai tradat!

Şi orgoliul te-a păstrat.

-U.A-

Trecu o vreme oarbă de când nu văd privire

De-atunci e timpul rece, să-l încălzesc cu vin

Rămase două palme și-o inimă pe ele

Ținute de un suflet întemnițat în chin

Ascunde cu blândețe durerile amare

Prin zilele-norate aprinde soare viu

Îmbracă o tristețe cu straele-nflorate

Atinge-mă cu mâna de dor să nu mai știu

Caietul sângerează din rănile-nsemnate

Stiloul mă refuză să zgârie anonim

Pe paginile vieții iertându-le cu șoapte

Să desenezi destinul, în doi să-mbătrânim

Deschide o scrioare lipsită de cerneală

Pictează două inimi și-un zâmbet de senin

Deasupra scrie gânduri, cu buzele semnează

Va ști să mă găsească, trimite-o și-am să vin

Confusing me with nostalgia

Why leave so quick and shut me down

And crush my soul till I will see ya?

The touch of sun and bath of warmness,

The grass and smell of your combined aromas

The great of all of our goodbyes,

The depth of all of our stand by's.

Come stay for an eternity

Don't let the season change the time,

Just block the clock and stay with me

Let's see the sunset, let me try,

Come just as you are and stay,

Let me live by you today,

Let me feel you breath the breeze,

Give me reasons to exist

Dont just walk away from me

Ain't you tired, can't you be?

Don't just leave me nostalgia,

Fear my fears, don't leave I beg ya

How it feels to be forgotten?

Feels like I'm just fooling me,

Everytime the season change

Still I have you, YOU IN ME.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți
când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi
aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

Mi-e visul cu tine rămas o tristă amintire

Zile și nopți trec ca un sumbru coșmar

Vis spulberat intr-o seară rece și amară

De toamnă, în luna lui brumar..

Te-am întâlnit atât de-ntâmplător

Şi mi-ai rămas un simplu trecător

Azi suntem din nou doi străini

Legați de-un pumn de amintiri..

De-aș putea sa te rog ceva..

Da-mi înapoi și sufletul şi inima

Da-mi speranța ce o aveam cândva

Ca vei pleca frumos din viața me..

Lasă-mi în dar acel unic vis alb,

Ce mi-a umplut paharul o vară

Și visul dulce, roșu, ce ne-a legat,

Destinele-ntr-o zi de primăvară.

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...