PASTEL DE TOAMNĂ

Într-o clipă, am pierdut totul:
pământul pe care-l credeam veşnic,
sub picioarele mele,
s-a făcut nisip mişcător.

Cerul de deasupra mea,
mare-nvolburată-n nori,
rădăcinile frânte,
corbi blestemaţi,
sângele negru,
lacrimi arzând,
oglinzile-albastre,
sparte-n bucăţi:
şapte ani de blestem cât o clipă
-n care m-am născut,
(pentru-a câta oară?)
zodie care nu mai există...

Şi voi pleca, luând cu mine
doar cerul zidit în zâmbetul tău
şi-acestă clipă,
şapte ani de blestem –
-n care-am fost fericit
cât e omu’-ntr-o viaţă.

(o altă clipă, ca asta,
nu va mai fi niciodată,
nu una la fel,
nu într-această viaţă...)

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

    Oh, cât de mult mi-am dorit,
    Acest sfârşit de zi, în palid asfinţit,
    Tăcut, departe de orice tumult,
    Nici n-am ştiut, oh, cât de mult... 
    
    Oh, cât de mult mi-a fi plăcut,
    Să te cuprind în braţe şi s-ascult,
    Tăcerea lină-a unei nopţi de vară,
    Scăldată-n trupul unei lumânări de ceară... 
    
    Oh, cât de mult mi-aş mai dori,
    Să mă trezesc în zori de zi,
    Să te privesc mirat în soare,
    E trupul tău, sau vreo himeră, oare? 
    
    Oh, oare ştii ce mult mi-ar place,
    Să văd cum părul tău, în raze se desface,
    S-aştept înfiorat, sărutul tău pe pleoape,
    Şi doar parfumul tău să-mi fie atât-de aproape... 
    
    Ce îmi doresc, sau ce îmi place-acuma ştii: 
    Aşa că-n seara asta, te aştept să vii. 
    Să-mi dăruieşti, un ceas din timpul tău,
    În care să te simt la pieptul meu…

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

Te iubesc iubindu-te Interminabil...!

Este refrenul ce ți-l cânt acum...

E timpul acestor nebunești iubiri,

Neîntâlnite ,îți spun,

Să nu crezi că te mint, îți jur!

Din lada ta de zestre am văzut,

Un pergament cu litere de aur,

Bătut cu pietre prețioase,

De marii meșteri antici egipteni,

Pe care era scris în relief

Te voi iubi mereu ca astăzi sau chiar acum,

O altfel de iubire ce-i pentru zei,

De negăsit printre săracii muritori,

Iubire interminabilă,fără sfârșit!

(28 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu te mai regăsesc în vechile tale argumente,
nici în vreo șansă nouă care să ne mai cuprindă.

Mă pierd, mai bine, în șoapte fără nume,
în nopți târzii pe care nu le mai cauți,
ca și cum uitarea mi-ar fi drum de întoarcere.

Privirea ta îmi era icoană vie,
nu imagine, ci altar al căderii mele în tine,
spre care mă avântam în rugăciuni fără odihnă.

Acolo îmi depuneam toate gândurile -
în adâncul privirii tale, pierzanie.

Erai un vulcan de gânduri neîmpăcate,
o ardere fără nume, fără iertare, fără capăt;
păcatele nu te locuiau, te cotropeau,
iar sufletul tău era o cetate închisă în sine,
fără poartă, fără ieșire, fără izbăvire.

Și totuși, aș fi rămas acolo,
în această ruină incandescentă,
cu toată puterea mea de a nu pleca.

Te-am zidit în mine, piatră peste piatră,
flacără peste flacără –
tăcerea ta mă mistuia pe dinăuntru,
dar nu fugeam,
ci mă ridicam spre tine,
ca și cum arderea ar fi fost singura formă de iubire.

Erai aproape simplă, privită de aproape,
dar infinită în dor,
în tăcere,
în chin,
și-n jale.

Am plecat.
Nu pentru că liniștea ta nu s-a așezat
în furtuna ochilor mei,
ci pentru că n-ai avut curajul
să te ierți pe tine însăți.

Vei înțelege târziu,
foarte târziu,
poate când nu va mai exista nici aer,
nici apă,
nici foc
și nici țărână -
că tu,
pentru mine,
nu ai fost întâmplare,
nici clipă,
nici rătăcire

ci iubire,
de la începutul meu până la sfârșitul lumii.

Îți sărut

Podul palmei 

Cu pielea mea!

Îți sărut 

Ochii cu buzele mele!

Îți sărut tâmplele 

Cu tâmplele mele!

Și sufletul…

Ți-l sărut

Cu sufletul meu!

Te sărut ,pe tine

Cum sărută 

Vântul ….

Păpădiile zburătoare!

Cum sărută 

Roua ,

Frunzele,dimineața!

Te sărut 

Cu cuvinte,

Te sărut 

Cu zâmbetul meu,

Te sărut 

Cu pielea mea,

Pe pielea ta!

Te sărut !

Căci te iubesc!

J.B.

Viața, cu gust de măr necopt,

mi-a fost cândva pedeapsă și început.

Am mușcat din ea cu dinții strânși,

cu buzele arse de nerăbdare,

și-am simțit cum îmi curge prin vene

o primăvară prea crudă.

Nu știam atunci

că acreala aceea era foc.

M-a ars pe dinăuntru,

mi-a dezgolit fragilitățile,

mi-a scuturat din păr visele prăfuite

și mi-a lăsat sufletul gol,

ca o ramură după furtună.

Dar din golul acela

s-a aprins o lumină.

Am căzut —

nu ca o frunză,

ci ca o femeie care își leapădă pielea veche.

Am ars —

nu din slăbiciune,

ci pentru că aripile nu cresc

decât prin jar.

Și m-am ridicat.

Cu gustul vieții încă acru pe buze,

dar cu inima coaptă în focul propriei renașteri.

Din cenușa tăcerilor mele

s-a ridicat o femeie nouă —

mai blândă,

mai întreagă,

mai vie.

Viața nu mai e un măr necopt acum.

E pomul întreg

care a învățat să înflorească

după ce a îndurat iarna.

Și dacă mai mușc din ea

și simt o urmă de asprime,

zâmbesc.

Pentru că știu —

în mine trăiește pasărea aceea

care nu se teme de foc.

Care iubește până la capăt.

Care renaște de fiecare dată

mai femeie,

mai lumină,

mai eu.

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt 

Nedumerit privindu-ți chipul

Din vid scăpare nu aveam

În minte îmi juca doar gândul

"De-aici ieşire nu mai am"

Sărac privindu-mi ochii tu "nemo" îmi spuneai Spuneai fără cuvinte

Te subânțelegeai

Certându-mă fregvent cu mine război din pace am făcut,război ce no să se termine,război ce nu sa mai sfârșit.

-Fii mai puternic Dar tot odată nu fi dur

Tu de iubire nu ești vrednic Eu iubitorii nu-i îndur

Dar tu iubește mă Cum nu ai mai iubit!

lubit vei fi de nimeni Căci din războaie n-ai ieșit

-Învingător de o să ieși,sămi spui

-De ce!?să mă iubeşti!? lubirea ta nu trebuiește nimănui!

lubit voi fi,dar tu iubită nu mai iești

Pentru-a fi iubită,fără motive să iubești!!!