INEGALABIL...

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

    Într-adevăr e timpul ca-n viețile noastre,
    Să deschidem spre larg ferestrele caste,
    Să aflăm că lumina pătrunsă de nori,
    Înalță pe cer lună plină cu o mie de sori...
    
    Ridică-ți privirea spre adâncul ceresc,
    Spre freamătul mării de gânduri ce cresc,
    Spre lanul împlinit în rugă și cânt,
    Din care se naște, sacru, cuvânt...
    
    Într-adevăr e timpul ca din lutul fierbinte,
    Să plămădim o seamă de pure cuvinte,
    Ca fructele coapte până-n toamnă târzie,
    Ca brazda rămasă după culesul din glie…

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

Ieșită-n noapte, pe balcon,

După un duș cu aburi calzi,

Te zăresc pe bulevard...

În gândul meu din nou te scalzi.

O vară veche, cu un vin,

Îmi mângâie privirea mută,

Dar n-am curaj să te apelez,

Dorinta-n vânt o las pierdută.

Și te-am privit prin ochi înlăcrimați

Cum te pierzi în traficul bizar,

Te-am strigat în gând... poate m-auzi

Și te întorci la un pahar.

E frig, și mâinile-mi tremură

De durere și de dor amar,

Iar sufletul se cutremură

Într-un destin atâta de neclar...

E sfânta seară de Ion,

Cu chipul tău am să adorm...

Trăirea-i crudă, fără motiv,

Dar te-am văzut... și-am un "Ion" pozitiv.

Te uiți în gol și eu mă uit la tine,

Sunt peisajul care te privește

Nu știu ce-ți face golul mai mult decât mine,

De stai în el de parcă e-o poveste.

Aș vrea să fiu eu golul în care ești pierdută

atunci când sunt în fața ta,

Să fiu eu gândul care te încântă

La care te gândești profund așa.

Să fiu eu cel pentru care dai din cer,

Pentru care ratezi din curcubeie

Atunci când stai pierdută într-un fel

În care am mai văzut să stea doar o scânteie.

Mă la tine, tu te uiți în gol

Aș vrea să spun ceva, îmi pun cuvintele deoparte,

Nu încape-n toată lumea acest dor

Pe care-l simt când ești departe.

Ninge în sufletul ,plin de furtună
Ninge si ploua in inima plina de ura
Ninge ,ca să înghețe tot ce e stricat
Ninge,dar după totul -i reparat

Ninge-n inima plina de copaci fără verdeață
Ninge,si lasă totul fără viață
Ninge ,dar sufletul varsă furtună
Si spala obrazul,ce e pictat numai cu ură

Ninge,dar inima arunca încă gloanțe
E frig ...si vreau doar  să te iau  în brațe
Ninge,dar în inima ta inca e soare
Ninge,si...doar eu stiu ce mă doare

Ninge,ninge ...Dar vreau să se oprească
Îmbrățișează-ma ca furtună din ochi sa -si cunoască
Inima și sufletul în care s-au născut
Vin-o ,căci a trecut prea mult

Am așteptat ca doctorul inima sa apară
Si inca aștept ...
Doctor fără stetoscop,ci doar cu scurt de apărare
Doar el va știa atunci tot ce mă mai doare

Ziua e îmbrăcată-n soare

8 martie e sărbătoare

Fete ,mame și bunici

Primiți flori și vorbe bune ,

Bine că sunteți pe lume;

Cine ar crește un copil ?

Cine ne-ar mai strânge în brațe?

Viața noastră ,ar mai fi viață?

        -Un milion de bărbați-

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Können wir das Bild einer Person, die uns vor 10 Jahren inspiriert hat, noch einmal Revue passieren lassen?

Ja, wir müssen es nur wollen,

Ja, wenn es einen positiven Einfluss auf uns hätte,

Ja, wenn es uns motiviert hat,

Ja, wenn er uns verstehen könnte (die meisten Menschen können es nicht),

Ja, wenn sie uns etwas von ihrem Charakter, der Schönheit ihrer Seele und ihren Leidenschaften vermitteln könnte,

Ja, wenn ich beim Betrachten ihrer Bilder immer noch vor Freude seufze,

Ja, wenn sie uns sprachlos gemacht hat, wie einzigartig ihre Ideen waren (eine davon hat mich in jeder Hinsicht wirklich überrascht),

Ja, wenn sie wüsste, wie sie uns dazu bringen könnte, ihren Standpunkt zu sehen,

Ja, wenn sie uns ein Milliardstel ihrer Gaben geben könnte,

Ja, wenn sie uns mit ihrem Lachen, ihrer Freundlichkeit und ihren Wünschen ansteckte,

Ja, wenn Sie denken, dass es Sie zum Besseren verändert hat, dass Sie reicher geworden sind (moralisch, ethisch, emotional),

Ja, wenn er dich nicht aufgab, würde er dir lieber vertrauen, er dachte nicht, dass er seine Zeit verschwenden würde, ohne irgendwelche Ergebnisse zu erzielen,

Ja, wenn auch Sie sein Vertrauen nicht missbraucht haben,

Ja, wenn er wüsste, wie er uns Ambitionen wecken und sie während der Zeit, in der wir uns kannten, steigern konnte,

Ja, wenn wir feststellen, dass es nicht viele wie sie gab,

Ja, wenn ihm moralische Werte wirklich am Herzen liegen, wie kann dann jeder Mensch eine bessere, sanftere, fürsorglichere und angenehmere Version seiner selbst erreichen?

Ja, wenn ich jedes Mal, wenn ich sie sah, immer die gleiche Aufregung verspürte, spielte es keine Rolle, dass sie mit schlammigem Regenwasser bespritzt war, dass sie Momente hatte, in denen sie nervöser war, dass sie wütend wurde, dass sie müde war, dass sie wir hatten die Grippe und konnten nicht mehr mit denselben hervorragenden Charaktereigenschaften genießen,

Ja, wenn die an sie gerichteten Gedanken in unseren Herzen Früchte trugen,

Ja, wenn sie nicht irgendein Fremder war, dann war sie mehr als das, man hatte das Gefühl, man kam ihr näher, sie war wie eine Freundin oder eine ältere Schwester,

Ja, wenn du jeden Tag mit ihrer Hilfe eine Stufe höher gehst,

Ja, wenn er alles mit einer solchen Ruhe und Leidenschaft aufbauen könnte, dass man wirklich nicht reagieren kann, wenn man darüber nachdenkt,

Ja, wenn Sie glauben, Sie hätten nicht umsonst versucht, sie zu beeindrucken,

Ja, Alter bedeutete in ihrem Fall wirklich Schönheit, sie war in ihrer Jugend viel dicker, aber sie hatte den Willen, Gewicht zu verlieren, sie hatte Zeit, alle Fehler zu beheben, die sie an sich störten, um uns allen mit etwa 50 Jahren eine Freude zu machen ,

Ja, es hätte sich wirklich gelohnt, an einer Reality-Show wie „Rumänen haben Talent“ teilzunehmen,

Ja, weil ich das Wort „Talent“ erwähnt habe, habe ich von ihr gelernt, dass es so etwas nicht gibt, wir bekommen kein Talent und nehmen es nicht mit in die andere Welt, das Talent, das sie zeigte, war erworben Geschicklichkeit, das Ergebnis einiger üblicher,

Ja, als ich fiel (stolperte), wusste er, wie er mir aufhelfen konnte,

Ja, wenn man sie nur noch auf dem Bürgersteig, auf dem Markt, bei Konzerten, im Rathaus, im Stadion sehen könnte, wie sie heute 70 Jahre alt wäre,

Ja, ich würde sie gerne noch einmal sehen...

Meine liebe Frau (und die Initialen C. P.), die für mich 7 Jahre lang eher wie eine ältere Schwester (ca. 42 Jahre älter) war, dann musstest du auch gehen, eine weitere Etappe stand bevor. Du bist wie ein Rätsel in meinem Unterbewusstsein geblieben, ich weiß bis heute nicht einmal, wie du mich gewollt hättest, was du dir lieber gezeigt hättest, aber du bist irgendwo dort geblieben, auf der Liste der „Frauen“. von 10 und von 10 Männern“, als käme es aus einer 10-Klassen-Show.

Verzeihen Sie meine Ungeschicklichkeit in allem, aber es war keine Absicht, aber ich friere, mein Herz rast, ich klopfe, ich schwitze mal kalt, mal warm, es ist, als ob ich nicht genug Luft bekomme meine Lungen, wenn ich die Persönlichkeit bewundere, die Bemühungen, alles, was du mir gezeigt hast, und ich konnte dir angesichts meiner seitdem mangelnden Fähigkeiten nichts anderes zeigen als das, was du immer gesehen hast.

Te-aștept cu o cafea, la o masă mică,

Pe-o terasă cu flori din plastic,

Într-un oraș care miroase a ploaie,

Te-aș aștepta cu o umbrelă și-ar fi fantastic.

Ți-aș zice cu fiecare minut care-ar trece

Să mai rămâi, să nu pleci prea devreme,

Ne-am uita la lumea acoperită de ploaie,

Cafeaua s-ar răci de la vreme.

Ne-am comanda cu un aer galant

Alte două espresso de "Italia”,

Și-am râde din nimic și-am vorbi, și-am vorbi…

Și-am chicoti când noi, când ploaia.

Te-aș privi cum n-am avut cum niciodată,

În ochii tăi aș fi aproape de stele.

Ți-aș zice că acestea-s frumoase,

Dar tu, mai frumoasă ca ele.

Tu n-ai ști, poate, nici la final,

Dar când ai privi șoseaua,

Aș strânge din dinți, dar aș fi fericit

Că am fost cu tine… deși nu-mi place cafeaua.