O ULTIMĂ PRIVIRE

    Când simți că mai toate,
    În cale, îți stau împotrivă,
    Te-oprește. Și preț de o clipă,
    Te uită la soare. Și apoi, tu, socoate,
    Care ți-e rostul, care ți-e vina,
    Dar mai ales, nu-ți pierde lumina...
    
    Când vezi că mai toți,
    În noroi, se târăsc dând din coate,
    Și simți că așa nu se mai poate,
    Întărește-ți credința. Știi că tu poți,  
    Să câștigi înainte să cadă cortina,
    Dar peste toate, nu-ți pierde lumina...

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Grele sunt câteodată păcatele omului... La fel cum sunt, tot câteodată, zilele omului, căci nu e întotdeauna ușor să pătrunzi în fiecare zi vastele câmpuri de incertitudini și să le transformi în lucruri certe, palpabile, să dărâmi ziduri, ca să construiești altele, să distrugi punți, ca mai apoi, să ridici din muntele de cărămizi, altele, să găsești de fiecare dată cărămizile potrivite pe care să se sprijine cheia de boltă a propriei tale vieți...

Dărâmăm ca să construim, căci orice facere are la bază transformare și poate distrugere perpetuă, fără zăgaz, fără oprire, fiind sculptori ai propriilor noastre destine și martori tăcuți ai propriei noastre stagnări, progres sau regres... făcând pași mărunți care ne îndreaptă în mod inevitabil tot către integrarea cu absolutul...

O spirală cosmică în care suntem angrenați cu toții... Și poate că nu întâmplător vorbesc acum despre spirale… Căci înainte să știu ce înseamnă ele, înainte să aflu că universul însuși se rotește în vârtejuri nesfârșite, eu, pe când aveam trei sau patru ani, m-am strecurat în spațiul îngust dintre perete și dulap, și am desenat acolo spirale colorate. Spirale cât palma mea mică, stângace, dar încăpățânate ca un adevăr. Nimeni nu și-a dat seama nici până azi cum am încăput acolo… dar am încăput. Acolo era întregul meu univers.

Și, ca universul meu să fie complet, le-am alăturat câteva căsuțe cu hogeacuri fumegânde, așa cum știam eu că arată lumea, și câțiva purceluși dolofani cu codițele lor — firește — spiralate. Și stau acum și mă întreb: ce parte din mine, dintr-un ADN ancestral, a simțit nevoia să deseneze spirale? Ce m-a împins să le aștern pe perete, într-un limbaj pe care nu-l cunoșteam, dar pe care l-am recunoscut mai târziu ca pe o chemare?

Pentru mine va rămâne un mister... din categoria acelor mistere absolut necesare, mistere fără de care n-aș fi putut merge mai departe, fiindcă toată viața mea am fost mânat de curiozitate, ca de-o forță motrice, încăpățânată, care m-a împins mereu cât de departe am putut ajunge...

Încă din vremuri străvechi, poate chiar de la începutul zoriilor umanității, oamenii au scrijelit pe pereții peșterilor spirale, căutându-le sensurile adânci și găsindu-le în concepte legate de viață, moarte și renaștere, de trecut, prezent și viitor, de pământ, cer și mare, sau de evenimente cerești greu de explicat precum solstițiile și eclipsele solare.

Mult mai târziu, am învățat la școală că sistemul nostru solar, alcătuit din Soare și cele opt planete, este guvernat de atracția gravitațională pe care Soarele o exercită asupra fiecăreia, așezându-le cuminți pe orbitele lor. Și am mai învățat că planetele se învârt în jurul propriilor axe, mai repede sau mai lent, după mărimea și masa lor.

Astăzi, modelele propuse de teoreticienii mecanicii celeste sugerează că însăși sistemul nostru solar se deplasează prin univers cu o viteză proprie, că Soarele însuși se mișcă atras de centrul gravitațional al galaxiei noastre, care la rândul ei dansează prin spațiu împreună cu celelalte galaxii.

Cu alte cuvinte, dacă Soarele se deplasează, atunci și planetele se deplasează odată cu el. Iar orbitele, privite nu din manual, ci prin prisma axului solar în mișcarea lui prin cosmos, devin… da, spirale. Spirale perfecte, nesfârșite, asemănătoare celor pe care un copil, fără să știe, le-a desenat odinioară pe peretele din spatele dulapului.

Dacă modelul ăsta se va fi dovedit ca fiind cel viabil pentru Sistemul nostru Solar, atunci rezultă că, deși n-o simțim, ne deplasăm prin Univers cu viteze fantastice, sub imperiul unor legi cuantice necruțătoare, care la rândul lor se supun unei singure legi: Timpul...

Timpul care construiește, Timpul care distruge tot ce a construit, ca mai apoi să construiască iară... "temându-se doar de Piramide" ("Omul se teme de timp, iar timpul se teme de Piramide”). Cu toate acestea Piramidele nu au dezvăluit încă de ce sunt atât de veșnice, dar ne-au dezvăluit ce este eternitatea...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

    Eu ţi-am promis o floare,

    o floare de cais.

    Tu mi-ai zâmbit,

    iar eu... ţi-am scris: 
    un vers, apoi o strofă:

    chiar un întreg poem 
    pe care l-am legat

   - c-un simplu gest - boem, 
    într-un firav volum,

    de sacră poezie, 
    să-i stea iubirii mele,

    solidă, mărturie…

    Sfârşit-am pribegia;
    În braţele tale,
    adânc m-am lăsat, 
    cuprins de nostalgia, 
    crângurilor verzi,
    lăsate-n urmă...
    
    Sfârşit-am pribegia... 
    şi buzele tale, 
    din nou le-am regăsit, 
    aşteptându-mă, 
    pecetluite de ultimul,
    meu sărut...
    
    Sfârşit-am pribegia,
    şi ca un ultim vers de blues,
    peste sufletul tău am curs,
    peste ochii tăi adânci,
    peste buze, pe trup,
    înfrânt, îngenunchiat...

    m-am dus...

First it started with a spark

and a seed covered in dark.

Time was passing

and that spark grew into a flawless light

and the seed was growing right,

seeing the smile of the light.

Time was passing

and the light grew into a marble sun

and the seed, once fruit of light

grew into a flower of sun.

All was fine, but times got hard

and the sunflower got harsh...

Slow the power of the sun made the flower turn around.

Sad and hurt the sun decides

''leave the flower far behind"

and the flower without light

became a statue petrified...

"What is next?", the flower asked...

Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,

O esență ce mă leagă, mă ține de greu.

Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,

Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.

Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,

Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.

În fiecare clipă, în fiecare drum,

Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.

Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,

Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.

Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,

Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.

 În viața întâlnim atât de multe persoane care ne sunt scoase în drum cu anumite motive

Unii lasă rani adanci si dureroase

Unii ne învață cum iubim si ce este iubirea

Învață să îți vindeci singur rănile, chiar daca sunt produse de altcineva dar nu merita nimeni să fie folosit ca pansamentul rănilor tale

Rănile nu pot fi vindecate complet, rămân cicatrici ce ascund amintiri

Plec în spre seară la cimitir,

Să stau de vorbă 

Cu scumpii ai mei bunici 

Măcar un picuț.

Nu am nevoie de mai multe, 

Doar să mă asculte ce doresc eu să le spun.

Lacrimile îmi curg deodată, 

Când mă îndrept spre mormântul lor, 

Și mi este foarte jale că nu mai sunt ei cu noi,

Când mă scufund în amintiri, 

Le povestesc lor despre tot, 

Cum ne jucam noi împreună 

și cum ei iubeau,

Și tot rar, în visuri îmi apar ei, 

Și acolo tot nu reușesc tot eu să le spun ce doresc.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Te-as fi vrut mai mult, 

Dar atâta de puțin eu te-am avut.

În vorbele tale am crezut,

Și la urmă am căzut.

Mai mult? 

Mai mult eu am suferit,

Decât am trăit și am iubit.

Mai mult,eu am dorit,

Să trăiesc cu tine pân la nesfârșit.

Îmi pare rău că mai mult eu n-am luptat,

Dar am incercat, cu vârf și îndesat.

Te-aș fi vrut mai mult,

Și totuși nu te pot avea de demult.

De-ai ști cât te iubesc,

Că în ochii tăi nu mă satur sa privesc.

Atât de mult timp a trecut,

Și eu tot mai mult te discut.

A fost cândva, departe 

Un plop însetat de apa

Dar cine știa ca aceea apa 

Se va evapora odată.

Putini înțeleg versetul 

Cu inima strașnic lucida 

Si vor rămâne numai decât 

Versuri-n gri pe alb zvarlite.