TU...

    Opreşte, nici un pas mai departe !!!
    Degeaba cauţi în câmpiile arse,
    Soare topit pe cerul gelos,
    Drum de piatră-n vânturi ros...
    
    Degeaba tulburi mări adânci,
    În van cauţi printre stânci,
    Căci nimic nu-i de găsit,
    Decât vântul chinuit...
    
    Nici un pas, nici o secundă,
    Vremea ta, s-a scurs fecundă,
    N-ai să-mi tulburi tu acuma,
    Strălucind rotundă luna...
    
    În van aceste lacrimi inutile,
    Care-au fost cândva fertile,
    Rouă-n trandafiri cântând,
    Soare-n cioburi lunecând...

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Doamne, stau câteodată și-mi amintesc de tinerețea mea cheltuită în perioada liceului, în vremuri de sminteală atât din partea unora dintre colegi, dar mai ales din partea unora dintre profesori, care odată descătușați de sistem, s-au trezit zei nemuritori plutind deasupra altarelor științei, tăind și spânzurând în dreapta și-n stânga, uitând că și ei au fost la rândul lor odată elevi...

Din fericire, balanța a fost mereu echilibrată de către profesorii blânzi la fire și domoli la vorbă, încât mi se părea că raze luminoase de soare străbat printre atâtea răutăți ca prin nori, înseninând o zi încărcată precum era cea de joi... 

Noi o numeam "joia neagră", fiindcă deși începeam orele la opt, dirigu - care ne era și prof de mate - ne chema la școală de la șapte, căci în orar aveam primele trei ore: două de mate și una de diriginție așa că prin urmare, băgam patru ore de matematică (o nimica toată !) cu o pauză de doar zece minute între ele, astfel încât, după atâtea zeci de table umplute cu matrici, integrale și altele asemenea, dădeai ușor în boala copiilor, cu privirile pierdute-n spațiu și salivă-n colțul gurii...

Și ca să ne fie capac, ultima oră, de la patru la cinci, aveam genetică, iar profa de biologie rodea în noi fără milă omorându-ne cu "drosofilele de oțet", unde trebuia să știi ce pui de musculițe vor ieși dintr-o musculiță cu ochi roșii și aripi scurte și un "musculiț" cu ochi albi și aripi lungi... ce mai, dădeam în bâlbâială de-a dreptul, mai ales că profa avea o plăcere sadică să umilească băieții, care eram scoși la tablă și întrebați pe rând, tot felul de chestii care îi erau străine și lui Nostradamus, darămite nouă!!!

Și dacă la ora de biologie, aveam fețele plouate mai tot timpul, vineri, la orele de română o boieream de-a dreptul, fiindcă profa de română avea o singură obsesie, să ne citească de un milion de ori "Riga Crypto și lapona Enigel" de Ion Barbu, fixație care ne îmboldea s-o tulim pe fereastră în timpul orei, fiindcă aveam clasa la parter, geamuri largi și generoase, iar profa niște ochelari cu lentile groase de funduri de borcan, încât auzeam pierzându-se în urma noastră doar ecoul vocii ei "da' parcă la începutul orei erați mai mulți, maică!..."

Chiuleam când puteam cu nesimțire de-a dreptul, având totuși grijă să nu depășesc orele maxime de absență menționate în regulamentul liceului, fiindcă împușcasem la genetică un șase la o lucrare și un cinci  la un oral - chinuit, marcat de sudoare și bâlbâieli cât cuprinde - astfel încât să-mi iasă media, iară eu nu mai dădeam pe la genetică să nu-mi strice profa media, întrucât jumate din clasă era în stare de corijență cu risc de a nu ajunge în BAC, iar eu "băftos" cum mă știu nu mă număram printre ei...

Și-apoi, acasă, când veneam de la școală, mâncam ceva frugal, repede, numai cât să pun ceva în stomac, și săream direct pe teme. Uneori erau încâlcite ale naibii… Țin minte cum stăteam până târziu, până pe la doisprezece, unu noaptea, tocind pentru BAC, cu ochii împăienjeniți, și cu caietele și cărțile și manualele împrăștiate peste tot. Iar a doua zi o luam de la capăt, la ora șase dimineața...

Iar în weekend, n-aveam vreme de pauze! Săream de la referatele de la română, la problemele de geometrie și algebră, ca în final, să mă frâng în problemele fizicii și ale termodinamicii, încât chiar nu mai aveam timp și pentru mine... Rar, apucam să mai citesc câte-o carte în-afara curriculei școlare, încât mi se acrise de Caragiale, Creangă, Sadoveanu, sau Blaga, sau Rebreanu... 

Suprasaturat, spiritul meu țipa după libertate, alienat în toceală, fiindcă în epocă, trebuia să înveți pe de rost referate întregi cu tot cu fișe de autori, munți de probleme trebuiau rezolvate din culegeri de matematică și fizică, că mă mir câteodată că mi-au rămas toate țiglele pe casă! Cum spuneam, eu am fost mai "băftos" la treb'șoara asta cu școala, dar alții nu, abandonând pur și simplu lupta - fiindcă au fost lupte! - veneau la școală ca să aibe de unde pleca, nu le mai păsau că ajungeau să deie la mate lucrarea de control "de onoare" menită să le salveze media, expresia dirigului "merji în băncuță bouțule, ai trii!", nu-i mai mișcau defel... priviri și suflete golite, ce mai...

Da, nu degeaba Bacovia a scris celebra frază "liceul - cimitir al tinereții mele!", căci și pentru mine liceul a însemnat multă muncă susținută, am trecut BAC-ul cu brio, aducând în fața societății dovada maturității mele de la optsprezece ani, dar, Doamne!, cu ce preț? La ce mi-au folosit mai târziu în carieră matricile, termodinamica, probabilitățile pe care nu le înțelegea nici măcar dirigu, tomurile întregi de referate de la română învățate pe de rost, creierii zdruncinați încercând să înțelegem "misterul liric" de nepătruns al vreunui autor; cu-adevărat am fost o generație debilitată voit atât de către societate, de către însăși școală, dar, da, și de către familie!!!

Și pentru că presiunea era enormă și constantă, am cedat nervilor, calmându-i cu mult... tutun și răbdare, un ocean de răbdare! Bineînțeles că mai toți băieții fumam pe vremea aceea - era și de bon-ton - iar toaleta băieților era locul nostru preferat unde, cu bună știință, încălcam regulamentul școlii, întrucât fumatul era cu desăvârșire interzis elevilor, mergând chiar până la exmatriculare, dacă bineînțeles, erai prins!

Și da! Am fost prinși într-o pauză, de către profa de fizică - o doamnă în vârstă, mică și iute, ea însăși fumătoare înrăită! - care chiar a avut curajul să "rupă" ușa de la toaletă dând buzna peste noi, și împărțind cu generozitate în dreapta și-n stânga fără osebire, scaltoace după ceafele vinovaților cu "paiu"-n colțul gurii - mamă!, ce mână grea avea pentru o doamnă așa de micuță ca ea!...

-Doamna profesoară, da' eu nu fumam! De ce ați dat?, am zis eu cu nevinovăție falsă-n glas și revoltă prefăcută...
-Ai fost acolo? E, uite de-aia!, îmi zice ea neîncrezătoare, fiindcă fumul era gros să-l tai cu cuțitul, iar eu aveam degetele de la mână îngălbenite de tutun...

Acum, toate acestea, s-au trecut... A trecut atât de multă vreme! Oftez, zâmbind ușor amintindu-mi de colegi și profesori deopotrivă: unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții au ajuns la pensie și ne mai întâlnim din când în când prin parcul orașului:

-Bună seara, Dom' Profesor! Da' ce mai faceți? La plimbare? La plimbare?
-Bună seara, măi! La plimbare! Ia stai! Tu ești... Te țiu minte! Tare șugubăț mai erai!

N-am realizat atunci, că din cauza Rigăi Crypto și a laponei Enigel, chiuleam, - sărind pe fereastra larg deschisă și generoasă a clasei mele de la parter - că de fapt "evadam" în propriul meu suflet... Acum știu...

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

Haide, Timpule, nu-mi fi străin și ajută-mă să smulg dintre umbrele uitării și să ridic către lumină mozaicul colorat al acelei veri. Derulează-mi imaginile care încă mai stăruie în mintea și în sufletul meu, așa, cu încetinitorul, cu grijă, căci pelicula aceasta de celuloid este fragilă, se poate topi și se poate risipi pentru totdeauna, în orișice clipă...

Chiar pot spune că unele aspecte dintre verile copilăriei mele au fost bune, iar altele, rele: așa îi este dat omului să trăiască. Iar peste ani, mai degrabă prefer să-mi aduc aminte de zile cu soare arzător și cer limpede și senin, decât de furtuni cu tunete, vânt și ploi... Căci sufletul meu nu-i construit altfel decât sunt altele durate: uităm greutățile și tristețile ca să ne putem împlini în bucuriile vieții, care uneori pot fi atât de rare, încât sufletele ne respiră ușurate, eliberate de încordarea cotidiană...

Abia așteptam vacanța de vară. Fiindcă doream să vină cât mai repede, o trăiam cu și mai multă intensitate. Nu-mi păsa prea mult de medii, de premii, de serbarea de la final de an școlar - eu voiam să fiu liber. Să gust libertatea dormind până spre după-amiază, să ies în natură, să observ lumile care treceau prin mine, să mă "văd" pe mine cum îmi las umbra la apus pe nisipul argintiu al mării, cum filtrez din pumn nisipul, presărându-l peste trupul meu bronzat, ca parfumul proaspăt al brizei și al mării să-mi intre în piele și să rămână acolo pentru multă vreme...

Pe litoral mă întâlneam cu prietenii mei "de-o vară": brunețelul cârlionțat cu ochi albaștri Oti, de la Atilla și fratele lui mai mare, Feri - de la Francisc, care avea ochii verzi și calmi ca marea după furtună. Ne regăseam în fiecare an în camping, fiindcă stăteam la cort cam în aceeași perioadă de început de vară. Vagabonțeam împreună prin toată stațiunea și, desigur, ne bălăceam în apă cât era ziulica de lungă, exersând înotul pe sub apă al "Omului din Atlantis", încercând să intrăm în grația fetelor de vârsta noastră, care ori nu erau interesate de noi, ori erau - în ochii noștri de atunci - complet lipsite de orice sentiment…

Și dacă nu ne reușea schema - o, sfântă naivitate! - speram mereu să ne luăm revanșa la discoteca de seară amenajată pentru puștime în camping. Pentru acel eveniment ne pregăteam minuțios: părul dat cu gel și pieptănat cu grijă, cu cărare pe-o parte; maieu alb cu "Miami Vice", care strălucea în lumina ultravioletă a discotecii ca să "sărim" în ochii fetelor; și neapărat ochelari de soare întunecați, ca să nu ni se ghicească disperarea după ele. Căci fiecare aveam pe cineva care ne plăcea - niciodată aceeași - dar, Doamne!, cât ne ustura sufletul pe vremea aceea de indiferența fetelor de vârstă preadolescentă!

Apoi, după cele două săptămâni petrecute pe litoral, urmau vreo trei de plictis la țară, la bunici, iar după aceea alte două săptămâni în tabără la munte, la Borsec! Eram cam vreo două clase adunate de prin toată școala, fete și băieți supravegheați de Diriga - profa noastră de geografie, o doamnă micuță și iute, genul "general de oști", de profa de istorie, îmbrăcată mereu într-un taior kaki, genul Che Guevara, și de profa de chimie, o doamnă grăsuță cu ochi albaștri, reci și inexpresivi, care visa neîncetat la Mendeleev, idolul și etalonul ei de viață…

Desigur, aici, alți prieteni și colegi, alte fete care trebuiau cucerite, la fel de indiferente ca niște cetăți inexpugnabile, dar cu o mică mare diferență: se putea întâmpla ca o fată să ne placă la mai mulți și de aici rivalitatea, care mai întotdeauna se lăsa ori cu nasul spart, ori cu un "țambal" la miez de noapte (rivalul era întors pe dos cu tot cu salteaua pe care dormea dus!), ori cu cremă de ghete în pasta de dinți!

Stăteam câte șase băieți într-o cameră de cabană veche din lemn care mirosea a rânced și a mucegai, dar care își răsuna ecoul de râsetele noastre prohibite după miezul nopții, și care își scârțâia desconspirativ podelele de lemn sub pașii noștri, atunci când ne strecuram afară în timpul celor două ore de somn obligatoriu de după-amiază - diriga era obsedată de chestiunea aceasta - încât ajunsesem să o tulim pe geam, fiindcă stăteam la parter, dar numai după ce l-am "aruncat" pe geam pe nepotul dirigii, ca să culce frumos tufele de urzici care creșteau generos sub geamul de la camera noastră, tufe ce constituiau o piedică usturătoare împotriva libertății noastre...

Cum altfel am fi putut "evada" în oraș ca să vedem la cinematograf, a milioana oară, seria celor trei filme cu Superman? Evadarea a avut însă prețul ei: câteva scâncete ale nepotului dirigii - pe care, fie vorba între noi, nu-l prea agream fiindcă îl consideram spionul ei - dar măcar grăsuțul s-a ales cu bilete gratis la film pentru toată perioada taberei. Și parcă o aud pe dirigă spunându-i grăsuțului:

-Da' ce-ai mâncat, dragă, de ești plin de urticarie? Nu-ți priește ceaiul? Sau poate-o fi de la margarină!, în timp de noi râdeam pe înfundate...

Apoi s-a întâmplat că de la atâta zbenguială și aer rece de munte, am răcit cu toții și-am dat în tuse măgărească, de sărea acoperișul de șindrilă al cabanei când ne lua tusea pe toți odată! Diriga, femeie miloasă, a luat carafa de sticlă de la noi din cameră să ne facă ceai la fierbător, dar noi am refuzat să bem, inventând diverse scuze, fiindcă realitatea era cu totul alta: fiecare ne-am ușurat pe rând în timpul nopții în cana de sticlă, evitând astfel baia, că era mai simplu să arunci "conținutul" pe fereastră. Doar grăsuțul n-a scăpat de ceai, vomând instantaneu după prima înghițitură:

-E clar! Nu mai pui gura pe margarina de dimineață și nici pe brânza topită! Sigur de aici ți se trage urticaria, iar acum te-ai deranjat și la stomac!, comentează diriga în timp ce noi eram pe jos de râs!!! Iar, voi, de ce râdeți ca nesimțiții? Ce-i de râs?

Dacă ar fi știut ea săraca că și-a spurcat fierbătorul în cana noastră de sticlă!, cred că ne-ar fi linșat pe toți în grup! În orice caz, în tot restul sezonului, am evitat să mai beau ceai ca să nu cad și eu pradă "stomacului sensibil"!

Și-apoi, din nou, fetele! Tânjeam să ajungem în grațiile "drăguțelor" noastre, dar nici prea multă imaginație n-aveam! Eram întocmai ca berbecii care forțau blocada greu de străpuns, fiindcă fetele umblau mai tot timpul în stol greu de risipit, așa că rămași cu buza umflată ne-am plănuit răzbunarea: să le furăm ursuleții de pluș cu care "grațiile" dormeau noaptea-n pat! Cam dificilă misiune, mai ales că fetele aveau camerele la etaj, iar profele stăteau cu ochii pe ele mai ceva ca vulturii pe șoareci, iară noi nu puteam mișca frontul decât forțând intrarea pe geam cățărați ca liliecii de streașină, era să ne rupem gâtlejurile de vreo două ori, dar ce mai conta: răzbunarea trebuia să fie a noastră!

Zis și făcut! Am așteptat răbdători seria a doua pentru masa de seară, mimând că suntem politicoși și le lasăm pe fete în prima serie, iar ele ne-au privit cu mirare, fiindcă nu ne stătea în fire: de obicei haleam din prima serie, întrucât noi eram în creștere, iar aerul de munte combinat cu nesfârșitele scări de la cabană către restaurantul hotelului "Rază de Soare", nu ne lăsa de ales...

În timp ce fetele serveau masa, noi am șutit ursuleții și iepurașii de pluș din camerele lor urcând pe streașină și i-am ascuns sub grămada de lemne din spatele cabanei. Apoi am intrat la masă, fiind curat nevinovați, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ba chiar am băgat iarăși o tură pe la slot-machine, unde speram să luăm jack-pot-ul și să ne îmbogățim subit, fiindcă ne băgasem acolo toți banii de buzunar jucând mai în fiecare seară!

În timp ce mâncam celebrele macaroane cu brânză supravegheați cu indiferență de profa de chimie, deodată auzim urletele de disperare ale fetelor de ziceai că or să cadă zidurile Ierihonului: fuseseră prădate de bunurile lor cele mai de preț!, iar noi rânjeam în tăcere satisfăcuți de isprava noastră.

Diriga intră în noi ca o cloșcă-n pui:

-Nesimțiților! Să spuneți imediat cine a furat jucăriile fetelor, că altfel nu știu ce vă fac!

Noi, suavi și gingași:

-Nu știm nimic! Noi eram la masă, la sloturi! Doamna de chimie poate să confirme!

Și chiar în acel moment ne îngheță sufletele-n noi la auzul asurzitor făcut de zgomotul monedelor care se revărsau din sloturi: grăsuțul - care nu jucase niciodată fiindcă nu-l lăsa diriga - a tras potul cel mare, de alerga bune-sa cu sacoșa de un leu larg desfăcută, ca să strângă comoara la care jinduisem cu toții, toată tabăra, să nu care cumva să dea pe dinafară, de crăpam de ciudă, uitând toată lumea, cu totul, de tragedia în desfășurare a fetelor!!!

Evident că-i pusesem gând rău și grăsuțului fiindcă ne jecmănise de toți bănișorii noștrii băgați cu trudă la sloturi, cornucopia noastră pierdută pe veci în adâncurile hulpave ale genții dirigii! Ei, acu' să te ții, că plănuiam să ne recuperăm cumva banii, și-l înghesuisem pe grăsuț la baie:

-Bă! Să ne dai banii că dacă nu..., ne holbam noi amenințători!

A doua zi, în toată tabăra era jale: noi fără cornucopia, fetele fără plușuri, singurul vesel și lipsit de griji era grăsuțul fiindcă avea "imunitate" de la bune-sa, amenințările noastre fiind mai mult de formă, iar el știa asta, fir-ar să fie de mucos norocos!

Așa că diriga ne ia în drumeție la izvoarele cu Borviz, fiind convinsă că o cură cu apele minerale ale stațiunii avea să ne readucă veselia-n obraji, ba chiar ne-a cărat și pe la o peșteră așa zisă a "liliecilor" - în fapt o văgăună dubioasă și urât mirositoare care ne-a întors la toți mațele pe dos...

Acolo ne ofilea cu stalactitele și stalagmitele, măcar că nu vedeam nici unele în văgăună aia, încercând să ne explice diferențele dintre ele - nici în ziua de astăzi nu știu care-i diferența - iar noi am ieșit la lumină stupindu-ne sufletele afară și galbeni la față:

-Gata! Așa nu se mai poate! Mâine mă duc la administrator! Să scoată dom'le ceaiul și margarina din meniul de dimineață până nu bagă toată tabăra-n spital!

Încet, încet, ne-am revenit în simțiri, zâmbind slab, aducându-ne aminte de celebra cană de sticlă, iar unuia dintre noi îi vine ideea salvatoare să "descoperim" din întâmplare unde fuseseră dosite plușurile fetelor, devenind astfel și brusc, eroi în ochii fetelor, iată, zidurile au căzut, iar noi ne bucuram acum de favorurile lor:

-Vă invităm în camera noastră la ceai! Nu ne puteți refuza! 

Noi, suavi și gingași și galbeni la față, cu rânjetele împietrite:

-...

Și în ziua de astăzi când savurez un ceai bun și mă gândesc la isprăvile noastre, - Doamne, ce nebuni mai eram! -, verific în treacăt gustul dulce-acrișor al fructelor uscate de pădure, să nu care cumva să fie dat de vreun fierbător, știți voi de care, dintre-acelea portabile, de camping, de tabără... de la munte...

Neincetat, pe timp de zi si noapte,

Printre mii de ganduri si de soapte

Nu m-auzi, dar eu te strig,

Prin durere si prin frig,

Nu m-auzi, dar eu te chem,

Si de dor mereu eu gem.

Vocea imi rasuna greu,

Ca raspuns…ecoul meu,

In abisul ne-ntrerupt

Cu-nunericul tot lupt

Si tot sper si sper sa vii

Magaierea mea sa fii.

Dar nu te zaresc venind,

Sus vad luna rasarind,

Si o rog cu mare-ardoare

Sa-ti arate acea cale,

Care duce catre mine

Sa vad binele in tine.

Dar ramai tot acel demon

Ce se crede un hegemon,

Cand nu esti decat, defapt,

Un alt sclav ce sta-n pacat.

Te complaci in intuneric

Si traiesti un vis himeric.

Fie vina a durerii,

Ori doar pricina placerii,

Sa zdrobesti ce-ti sta in cale,

Sa distrugi sub ale tale

Aripi reci ca miezul noptii;

Alinare-ti sunt doar mortii.

Iar eu stau sub clar de luna,

Si lumina-mi vrea sa-apuna,

Ma tot sting, usor ma sting

Vrand inima sa-ti ating,

Sa te-aud cum imi soptesti

Cat de tare ma iubesti.

Caci din soare-am coborat,

Din lumina-am izvorat

Dar inima-mi se zdrobeste

Acest loc al meu nu este…

Amintiri private, cu uși închise 🚪

Dragoste cum vezi numai în vise 🪄

Suflete pereche după o noapte împreună 🫂

Dar ne-am mințit înainte ca soarele să apună 🌅

Diluez dorul cu alcool, tăcerea eu o beau 🍾

Doua pahare… la al treilea te văd mereu 🍷

Mă sufoc, dar încerc să nu disper ☄️

Parfumul tău ca un blestem pe piept apasă fără aer 💨

Strig un suflet rece, în inimă e doar gol 🫙

Mă sting ușor , mă dor și cuvintele pe rol 🎭

Zi după zi, număr zile-n șoaptă 👄

E de parcă nu te-aș fi iubit vreodată 💔

Cum te-am iubit, nici tu, nici în altă lume

Nu vei găsi, … nici în flăcări nici în spume 🔥🌊

A mai trecut o zi, dar rana nu-i închisă 🔐

În caz că ți se face dor, las ușa deschisă 🔓

Cât te-am iubit, ai să înțelegi cândva ⏳

Că ai plecat, sper că nu vei regreta 🚬

Visele cu tine mă mai liniștesc 🥀

Te-aș blestema… dar încă te iubesc ❤️‍🩹

Tu ești oceanul care ne desparte,

Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,

Ce ar fi ea fără de apa-albastra,

Conturul frumuseții ei apare

Când ea pluteste-n largul tau..

Și minunatul soare pălește

Văzând iubirea lor atât de mare...

Destinul poate că ne e dușman,

Dar farmecul iubirii noastre poate

Șterge distanta dintre adânci ape,

Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua

Ce se unesc,si-afara ploua,

Căci cerul plânge când distanta doare,

Dar inimile noastre au culoare,

Și ochii noștrii se topesc unul în altul,

Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...

Ne văităm că Europa

Nu prea ne vrea în Schengen?

Păi noi suntem moldoveni,

Sau ardeleni, poate olteni,

Putem fi și-un fenomen

Dar la cum suntem de melteni

Nu putem fi europeni!

...

Suntem dezechilibrați

Facem multă hărmălaie,

Sărim iute la bătaie,

Certăreți, nu prea curați,

De muncit, precum se știe

Muncim mult, dar în prostie

Și nu suntem o națiune

Schengen? Încă nu, române!

...

Noi suntem europeni

Voi? O turmă de melteni,

Prea ușor de dus de nas,

Cu pensiile voastre speciale

Cu apucături tribale,

Bătuți cu sorcova de-un sas

Plin de case și noroc,

Conduși de hoți și haimanale

Pentru Schengen, n-aveți loc!

soarele

țese vârgi de lumină;

de-aici de la masa de scris,

privind pe fereastră,

pescărușii se desprind

din papirusul cerului,

dănd adăncime gândului.

 prins într-un gol de vedere,

un vers

 sparge coaja

tristeții.

Știi marea ce lovește stanca-nalta?

Ea,implacabilă,tristă și tăcută ,priveste-n zare,

Uitând de marea visătoare ce-și canta-n valuri iubirea ei albastra,

Din zori și până când pe cer apare-o astra.

Așa și noi ades iubim zadarnic,

Și ne legăm cu lanțuri de-o poveste ce e sortita la pierzare,

Căci rătăcește pe întinderea vasta a deșertului iubirii goale,

Canta la poarta unei inimi inchisa-n nepăsare...