TU...

    Apusul de soare, cu roş m-a rănit, 
    Iar valul de mare, încet s-a topit 
    În umbra zorită-a cocorului zeu, 
    Spre etern, călăuză, al visului meu.
    
    Păsări speriate-au ţipat înapoi, 
    Stârnind, absurde, ecouri de ploi, 
    Ciudatul blestem al puşcaşului orb, 
    Rătăcit în pădure precum un corb. 
    
    Doar luna-şi arată palidul chip, 
    Peste lacul vrăjit şi nemărginit, 
    Oglindă, ce-i spartă în rumen argint, 
    Cioburi ce ard, în culori de absint. 
    
    Căci zorii de zi, curând, s-or ivi, 
    Din nou, soare blând, va răsări, 
    Aducând spre lumină, poiana cea rece 
    Prin care doar cerbul, iuţit, se va trece.

Astăzi păsări au cântat în drumul meu,
Și le-am zâmbit grăbit, în treacăt,
Atent la cer și palid curcubeu,
Cu sufletul înstrăinat, închis cu lacăt...

Nu mai credeam că primăvara vine,
După această iarnă neobișnuit de grea,
Simțindu-mă golit și-nstrăinat de mine,
Nu pot să trag pe zarva lumii o perdea...

În mine nu mai sunt nici eu să te-nțeleagă,
Căci, tu... tu ești acum mai presus de cuvinte,
În timp ți-ai devenit destulă și întreagă,
Iar eu... în brațe nu te mai pot prinde...

Cum să închid acest capitol de poveste?
Nu pot să trec cu nonșalanță mai departe...
Căci vreau să cred că lumina încă mai este,
Și n-am fost doar o pagină într-o carte...

    Tu, râzi copile cu păr aurit, 
    Te scaldă în rouă la răsărit, 
    Iar norii pe cer de stau să fugă, 
    Tu, cântă-le-ncet o mică rugă... 
    
    Ghiocei, mititei, stau să răsară, 
    Şi-n calea ta, au să tresară, 
    Soarele blând îţi va dărui, 
    Pe obrăjor, un mic pistrui... 
    
    Şi nu uita, chiar de va fi vremelnic, 
    Să desenezi pe strada cerului prielnic, 
    Micuţe, minunate, opere de artă, 
    Create simplu-n cretă colorată... 
    
    Şi de va fi să plouă, să nu plângi! 
    Nu ştii că ţii în palma mâinii stângi, 
    Un curcubeu înmiresmat de soare, 
    Ce-a curs din creta ta culoare?

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

În interiorul meu e o furtună, pe care nu mai știu cum s-o opresc

Melancolia zbiară, sufletul meu tună

În acel ritm al dansului zeiesc

Mă doare rău și pieptul îmi apasă

Devine oxigenul sursă valoroasa

Adorm încet, fără să dau de știre

S-a stins lumina, ochii și-au pierdut privirea

Mut este leacul și azi mă fac solistă 

Cântând o tragedie unui nenorocit artist

El stă pe scaunul electric, murdar plângînd 

Rămâne ultimul din cei care mai cânt 

Cum e să fii regina optimistă

Ce nu dă semne că i-a mai rămas un pic

Destramă-te de lumea pământească, aderă unei noi ideologii

Devino un măreț poet, vecine, sau poate cauza râsului unui copil

Am auzit deja destul despre iubire

Precum un înger e descrisă-n poezie

Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire

Acea minune-i des respinsă și nu-i bine

De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine

Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie

Doar prin legende-a apărut ființă vie

N-au înțeles probabil ce-i o poezie

Pare o molimă ce schimbă totu-n tine

De te-a atins ești condamnat pe mii de zile

În realitate-aduce zâmbet, bucurie

E despre oameni când e vorba de iubire

Cu toate aste-am să iubesc același nume

Și-am să iubesc până  iubesc-ul mă supune

Am să iubesc cât o să fie-această lume

Și-am să iubesc până sfârșitul va apune

Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale

Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare

Am să iubesc la nesfârșit fără hotare

Până ce soarele apus nu mai răsare

Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale

Și-am să iubesc până la ultima bătaie

Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne

Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare

Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă

De ești iubit poate atunci să ai speranță

Un te iubesc nu mai prezintă importanță

Nu știe sufletul săracul de ai șansă

Reflexiile noastre pe lac,
Sunt cea mai frumoasa priveliște
De două lebede,
Plutind pe un lac.

Acum mai este doar una
Cu penele gri
Ce se întreabă
Dacă mai poate iubi.

Nu o să uit niciodată
Ce a fost și cum a fost
Acum stau singur lângă lac
Și mă intreb dacă mai are vreun rost.

Doar lacul ne știe povestea
Și lui îi pare rău
Căci nu te mai vede lângă mine,
Stând pe malul său.

M-aș fi înnecat în el,
Să rămân pe veci împăcat
Plutind în apa lui cea lină,
Unde toate visele mi s-au spulberat.

A mai rămas un singur moment

Ca să-mi simți zelul sufletesc

Ca să te pot atinge cu dor, foarte atent

Și ca să-mi poți arată  zâmbetul ceresc

Te iubesc și doar că să-ți spun aceasta

Voi aștepta, ani de zile și mii de nopți fără somn

Să-ți văd ochii, deschizând într-o seară  blândă ferestra

Să  simt mâinile, care mângâie fiind cel mai fericit rege sau domn

Deși viața, are gust  crud și senzație teribilă la primul pas

Dar  totuși, ea încearcă în zadar de a destruge visele plăcute

La urma urmei, împreună încă vom mai zâmbi într-un bun ceas

Primind  dorurile și  săruturile demult, dorite  și nemaivăzute

Crede  cuvintele și poeziile mele , dintre fete ești cea mai minunată

Frumusețea  ta divină mă cucerește  fără luptă

Îndrăznesc doar să-ți cer un singur lucru, uitândune la această lună de Dumnezeu desenată

Fii puternică, în sufletul  sfânt și cu mintea curată

Sunt doar îngrozit de tăcerea  miilor  de ace înfipte în minte

Că te voi vedea doar în visele mele neînplinite

Că nu-ți voi simți buzele dulci și aroma florilor pe viitor înainte

Pot,  spune  doar  bine  la  toate  îndoielele  trăsnite

Imaginează-ți, doar pentru o scurtă și dulce clipă un singur vis

Și voi auzi, vocea ta cântând printre  sute de oameni în întregul întuneric

Și pot ajunge la cerurile mult  dorite pentru totul ce am zis

La urma urmei, fără tine sunt înger coborât în iad și  demon ascultând cântecul biseric

Moarte,  va opri inima  mea  când  voi afla din vechile scrisori

Că tu ai mers  în lumea  întunericului complet

E groaznic să trăiești  sub cerul luminos, aducândumi aminte atâtea ori

Numărul  posibilităților apărute în  trecut pentru a salva inimă oprită în piept

Și cu durerea sufletească ce îmi va umplea sufletul voi rupe din furie

Fructele  interzise din  pomul pe marginea  lumei

Și doar apoi te pot îmbrățișa, sâmțând cea dulcea  nostalgie

Și le pot dovedi tuturor, atingerea dragostei în  vârful culmei

Iubirea poate exista pentru totdeauna în ochii și sufletele urmașilor

Și  voi face o greșeală cu nonșalanță nemărginită  de hotarele umane

Nu voi regreta de nimic în urma durerii grozave a pașilor

Pentru că te pot încălzi cu  căldura razelor solare

În sfârșit, pot să  privesc  pentru ultima oară în ochi tăi

Și să mă înec, în  frumusețea lor  pentru totdeauna

Și lasă întreaga lume cu  uimire să privească fără hohote și bătăi

Și să vedem cum putem zbura, asupra orașelor împreună

La urma urmei, sentimentele noastre ne vor da aripi pentru primul zbor

Și ne vor îndepărta, de toate necazurile și lumea haotică înconjurătoare

Ne vor duce acolo unde o să  ne simțim liber și ușor

Unde vom fi împreună pentru totdeauna,  cuprinși de vântul mării cel răcoare

Draga mea  și dacă totuși,  există  cea mai mică șansă

Pentru a păstra în viață,  romantismul nostru perfect

Care va trece printre  vremurile grele fără cea mai rea nuanță

Te voi face cea mai ferecită printr-un singur al dragostei efect.

Cer un singur lucru de la  tine, dă-mi ocazia pentru viitoare aventură

Și acum nu este momentul să îți fie frică  și să fii atentă

Te rog lasă-mă doar o dată să te trag în lumea mea plină de cea mai frumoasă  natură

Riscă și fii aproape de mine în tăcerea, fără fraze  și cu mișcarea dansului lentă.

Te-am visat, să-ți povestesc…

Se făcea că era vară și lumina se topea

Ca mierea pe umerii tăi goi,

Stăteam sub un copac care respira pe ascuns

Și ținea umbră doar pentru noi.

Pe lângă locul în care eram curgea o apă liniștită,

Un lac cu sclipiri ca ochii tăi adânci, albaștri,

În fundal, două rațe își spuneau lucruri mărunte,

Spărgând tăcerea într-un mac-mac ce ținea loc de fraze.

Erai întinsă pe o pătură cu roze palide,

Cu capul sprijinit pe-un morman de frunze,

Citeai absorbită dintr-un ziar cu poze,

Și ceva, deodată, a început să te amuze.

Și ca atunci când te mai surprind că fredonezi,

Mă întrebam la ce te gândești.

Eu stăteam cu capul în poala ta,

Iar palma ta îmi mângâia din când în când bărbia,

Te priveam și toată lumea mea

Învăța, fără explicații, ce înseamnă nemurirea.

Tu râdeai mai departe și nu știam de ce,

Zâmbetul tău mă dezarma pe loc,

Cu chipul tău de ploaie și de nea

Mi-ai spus, foarte serioasă, că ai furnici prin păr.

Te-aș fi ajutat să scapi de ele,

Dar mi-era teamă… atât de mult,

Să nu stric nimic din felul în care erai atunci,

Din felul în care zâmbeai și nu mai păreai de pe pământ.

Așa că am rămas cu capul în poala ta,

Privindu-te de parcă eu și furnicile

Am fi fost de aceeași parte, complici,

Și am lăsat clipa să se întâmple până la capăt,

Fără să ating nimic:

Te-am lăsat să lupți cu micii tăi „inamici”,

Nici nu știai cât de dragă îmi ești cu tot cu furnici,

Promițându-mi în gând cu resemnare,

Că la cat de frumoasă ești când zâmbești,

Nu o să te ajut nici data viitoare.

Sunt zile frumoase de toamnă,

Inima, să ies afară mă indeamnă,

Mi-am propus, să iscodesc 

Câte flori mai înfloresc,

La sfârșit de toamnă?

În parcuri și pe alei

Ninse sunt,frunze de tei

Vântul le duce mai departe

Frunze vii, doar par moarte.

Dacă ai ști, cât îmi lipsești

Îmi apari ca un vis terminat 

Dar eu nici-o clipă nu te-am uitat

Mă aștept să apari cu-o floare

Să-mi ceri în schimib o sărutare....

Mă simt singură, parcu-i pustiu

Dacă ai ști ce doruri mă cheamă...

Sunt ochii tăi pe care i-am sărutat ;

Te caut mereu, să te întreb:

De ce nu vii?