1  

AMURG...

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...


Category: Love poems

All author's poems: Shadow Man poezii.online AMURG...

Date of posting: 14 May

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~2 min.

Views: 651

Log in and comment!

Other poems by the author

IMN ÎNCHINAT IZVORULUI DE LUMINI

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...


    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

More ...

MESAJ DE DINCOLO DE TRUP

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

More ...

E TIMPUL SĂ SCRIEM

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

More ...

Amintiri din facultate

De curând, am fost întrebat, așa, în treacăt, dacă am vreo nostimadă din anii de facultate. Am, cum să n-am? Că doară toți cei care ne-am tocit coatele pe băncile facultății, ne-am pierdut bucăți întregi din sufletele noastre tremurând în sesiunile examenelor și ne-am alienat mințile prin restanțe de netrecut, avem câte ceva de spus...

Bine, n-am să povestesc despre "lipsurile" pe care orice student le-a îndurat cu stoicism în anii studenției, despre meniuri sofisticate precum "pâine cu muștar și mere" sau despre bucuria sinceră că gaura ciorapului nu se potrivea cu cea a pantofului. Mai degrabă, am să vă povestesc despre...

... profesorii semi-zei, care tăiau și spânzurau ca zbirii în dreptul catedrelor lor și de la care obțineai cinciul de trecere, cu greu muncit în sudori, fâstâceli și răspunsuri chinuite la întrebări pe subiecte de care n-ai auzit niciodată, darămite să mai dibuiești și răspunsuri care să-i gâdile profesorului ideea prin cap că ai știut ceva, cândva, odată, demult... dar ai uitat între timp...

... sau despre profesori buni și blânzi și îngăduitori, care închideau câte un ochi, atunci când zăreau colțul vreunui curs, ieșind impertinent afară din bancă, curios să vadă și el cu ce se mănâncă mediul academic, vai de "gaudeamus igitur-ul" vieții noastre de studenți chinuiți pe bandă rulantă...

Mai ales că odată cu orarul primit, ne-am dat seama că primisesem și balastul unor materii greu de digerat precum tehnologia mașinilor industriale sau matematici superioare. La întrebarea noastră, candidă de altfel, la ce ne trebuie să știm tehnologia mașinilor, din moment ce ne pregătim să devenim oameni de cifre, proful, mucalit de altfel ne-a răspuns sec, având pregătit răspunsul dinainte:

-Am să vă răspund în ultima oră de curs!

Și ne-a răspuns în semestrul doi al primului an academic:

-Ca să învățați să faceți diferența: să nu vă duceți boi și să vă-ntoarceți capre, dacă firma vă trimite să cumpărați o moară cu bile, iar voi să achiziționați una cu concasoare!!!, lăsându-ne cu gurile căscate din moment ce nici atunci, dar nici acum, nu știam să facem diferența, fiindcă tehnologia "lui" nu ne-o lămurit...

Iar integralele triple sau matricile domnului profesor de matematică nici atât: la examen am făcut schimb de subiecte cu o colegă însărcinată în luna a opta, fiindcă mi-o fost teamă să nu i se rupă apa de la emoția examenului și să nască bebelușul în amfiteatru făcându-l direct academician, întrucât subiectul ei mi-o picat mănușă! Și bineînțeles că și "mămica" a luat examenul, promițându-mi că dacă se va naște băiețel, bebelușul va purta numele binefăcătorului lui, adică al meu, Doamne ferește! n-am avut noroc c-o fost fetiță...

Cred că eram prin anul doi de facultate și deși târam vreo două "codițe" din primul, tot mă vâram în sesiune cu capul înainte pe principiul "prezența la examen este egală cu examenul pe jumătate trecut". Nu era așa. Nici pe departe. Dacă nu picai pe subiect, picai pe lângă, iar restanța de toamnă era asigurată! 

Parcă îl aud și acum pe proful meu de "gestiune", tunând în amfiteatru la începutul examenului final de sesiune, când împărțea "random" subiectele:

-Cum? Da' mătăluță mi-ai fost student la clasă? Că nu prea te-am văzut pe la seminarii...

-Cu toate acestea, am fost acolo, Domnule Profesor!, spuneam eu cu o candoare desăvârșită, mințind cu nerușinare.

-Ei, lasă... Lasă... Ne vedem în toamnă!, îmi mai zicea Profesorul cu deferență...

Și bineînțeles ne vedeam. În toamnă. Dar nu la "mărire"!

Aveam o Doamnă profesoară la "drept comercial":

– Haideți, măi copii, că doar ați avut de parcurs „doar” drepturile și obligațiile (un curs de vreo 200 de pagini). Cine poate să-mi spună definiția cambiei?

– Cri... cri... cri...

Tăcerea se așternea peste amfiteatru atât de apăsată, încât parcă o simțeai cum ți se așază pe suflet, ca un ecou grav de catedrală înaltă...

Și chiar mi-era milă de Doamna. Își dădea toată silința să ne destupe mințile, dar noi eram convinși că materia se învață cel mai bine prin... osmoză. Burta pe carte? Ferească Dumnezeu! Nici măcar pe cursuri nu prea reușeam s-o așezăm...

Evident că înainte să intrăm în examen la ea, pe holurile facultății în fața amfiteatrului, stăteam cu toții la o țigară, încercând să ne facem curaj: mai mâncam niște biscuiți cu gust de pizza de la "comun", mai zicea unul un banc, dar zâmbetele nu erau ale noastre, căci tremuram ca niște piftii, fiindcă auzisem de la cei din ani mai mari, că se pica pe capete, cu zâmbetul pe buze...

Intrăm în amfiteatru, ne așezăm strategic, să putem comunica între noi, la nevoie, ne primim subiectele de la asistenți și... fatalitate!, nu știam o boabă...

Ba pe deasupra, emoțiile coboară mai jos de stomac, încurcându-mi și mai abitir măruntaiele...

Transpirat, trecut prin toate furcile caudine,
mă ridic primul. Foile aproape albe, obrazul roșu ca sfecla și stomacul aflat în plină revoltă împotriva învățământului superior. Semnez borderoul de predare și alerg spre toaletă.

Acolo, din nou fatalitate!, mă aștepta adevărata probă de examen: hârtia igienică lipsea cu desăvârșire.

Am privit lung cursul de Drept comercial. M-a privit și el pe mine. La fel de lung. Dar, n-am avut de ales. În ziua aceea, și-a îndeplinit o menire mult mai practică decât aceea pentru care fusese tipărit...

...căci eu încă speram sincer că voi smulge un cinci chinuit din cele douăzeci de minute petrecute în examen...

Bineînțeles că l-am picat! Cine, apoi încerca din răsputeri să-și reconstituie cursul, căci fusese jale, trei sferturi dintre noi picaserăm, iar cei care l-au promovat, făceau bișniță amarnică cu cursurile, vânzându-le către oropsiții sorții la prețuri astronomice... Eu am trebuit să plătesc cu vârf și îndesat paginile pe care destinul mă obligase să le folosesc... în alte scopuri academice. Norocul meu a fost că nu s-a aflat. Căci profa de drept era un pic cam răzbunătoare...

Dar... examenele, așa cum au venit, cu emoții, așa au și trecut... Anii s-au scurs și după încheierea ultimului curs sforăitor ținut de către însuși decanul facultății, ne-am trezit în sesiunea solemnă a absolvirii. Iar eu, mucalitul de mine, am fost desemnat de către șeful de an - care, nici până astăzi nu știu de ce, mă simpatiza peste măsură - să trec eu cheia succesului, către studenții anului inferior nouă.

Noi aveam, de fapt, două "chei ale succesului": una din lemn, frumos lăcuită, pe care o primiserăm de la promoția dinaintea noastră, și una din inox, pe care urma s-o predăm noi generației următoare. Nu voiam, Doamne ferește, să ne facem de râs în fața profesorilor, înmânând o cheie de lemn Tănase!

Așa că după sesiunea de poze făcute cu grupul pe scările din fața facultății, dar și cele individuale cu amicii și... inamicii de facultate, ne vorbim să ne întâlnim cu toții la banchetul de absolvire, după care plecăm fiștecare pe la cășile noastre să ne pregătim pentru marele eveniment al vieții noastre, eu rămânând cu... cheia de lemn, fiind trecută următoarei generații de absolvenți, cea de inox...

Astăzi, când mă uit în urmă și înțeleg cât de mult timp a trecut de atunci, zâmbesc, așa, în colțul gurii. Îmi amintesc de fâstâceala mea din ziua absolvirii și de cheia aceea de lemn, care între timp a ajuns suportul cheilor din casa mea. Se pare că, dintre toate "cheile succesului", tocmai ea a rămas să-mi deschidă, în fiecare zi, ușa către amintirile mele din studenție...

 

More ...

FĂRĂ TITLU

    Traversând o mare de lacrimi,
    În loc de paradis promis,
    Am întâlnit o altă mare,
    O altă dună de nisip...
    
    Le-am traversat încă odată,
    Și-am suferit cât pentru zece vieți.
    E timpu-acum să-nec în mare,

    O altă dună de nisip...

More ...

Reflecții...

Cu-adevărat mintea umană este o armă redutabilă: cu cât este mai ascuțită, cu-atât poate da mai bine formă lucrurilor și ființelor care o înconjoară, dacă există voință...

Dar mintea umană poate fi și o unealtă creatoare. Imaginarul ei nu are limite în creație. Trebuie doar să închizi ochii în liniște și să construiești lumi întregi dincolo de lumea asta, lumi în care, dacă legile fizicii nu au aplicare, poți să le modelezi întocmai după cum îți dictează conștiința, lumi pe care doar tu le poți înțelege... căci mintea poate fi, deopotrivă, și închisoare și eliberare...

E doar o chestiune de alegere. E trist că cei incapabili să construiască aleg să distrugă ceea ce au creat alții. Dar așa stau lucrurile, atât creația cât și distrugerea fac parte din transformare, căci nu se poate construi fără a și dărâma...

Lumi construite de mine vor fi dărâmate pentru a face loc altora, actualizate voinței mele. Cu toate acestea, încerc, uneori, regretul unei lumi transformate. Dar cum trecutul nu poate dicta viitorului, mă împac cu gândul că noua lume se va potrivi mai bine cu celelalte, cuprinsul ei fiind mai bine reliefat în ochii minții mele...

Lumile mele... în care am evadat eliberat de orice constrângere, fiindcă am urât întotdeauna lanțurile pe care lumea - cea adevărată - a tot încercat să mi le impună. Dacă ar ști ea - lumea cea adevărată - de câte ori am frânt acele lanțuri, călcând în picioare reguli și conveniențe, retrăgându-mă în lumile mele imaginare...

Doar în ele m-am regăsit și numai cu ajutorul lor mi-am păstrat cele mai dragi amintiri, cele care mă compun pe mine... De aceea îi sunt recunoscător minții mele, fiindcă a avut puterea și voința de a-mi crea, întotdeauna la momentul potrivit, lumi în care să mă pot regăsi întocmai așa după cum sunt, cu bune și rele, căci nu mă cred mai diferit de ciudații care umbresc pământul acesta...

Într-una din lumile mele, salcâmii copilăriei mele petrecute la țară cu bunicii sunt încă în picioare, dăruindu-mi pe lângă parfum și răcoare, din înțelepciunea lor și a lumii... Iată, bunicul mă ispitește cu o strachină plină cu caise pistruiate cu aur, iar bunica cu plăcintele ei cu brânză dulce și stafide, pudrate cu zahăr vanilat...

Într-altă lume, mă scobor pe treptele feniciene către azurul mării, având soarele lumii în spate călăuzitor, iată, auzi susurul dulce al mării, valurile cum îmi șoptesc versurile grădinii lui Augustus?

Dacă închizi ochii, poți vedea zâmbetul abia schițat al Frumoasei Grădinărese care strălucește blând din tripticul meu cu ramă de bronz meșteșugit ajurată în arabescuri complicate, ce-și aruncă umbrele șovăitoare pe perete, străluminat în reflexele aurii ca de miere ale lămpii Tiffany de pe secretaire-ul din lemn de mahon...

Dacă asculți cu atenție, poți auzi vântul cum se sfădește cu brazii sub geamul meu, iar hulubii uguindu-și cornucopia pe pervazul meu de marmură, ce dulce le e mulțămirea...

Iar în cea din urmă dintre lumile mele, mă văd ca într-o oglindă, iarăși tânăr și în putere, fără fire de păr alb și fără riduri, împotrivindu-mă lanțurilor lumii celei adevărate, zâmbind șmecherește în colțul gurii la fiecare pas mic făcut înainte prin viață, gata de zbor către spiralele mele cosmice, cele pe care le-am desenat cândva pe peretele sufletului meu...

More ...

Poems in the same category

Căzut în noapte

Iubito nu înopta acum

Spune-mi cât iubești

Întoarce-mă din drum

De vrei ace și povești

Dragoste vorbește-mi cald

Șoptește-mi amorul meu

Fără de ruj ori făr de fard

De vrei nopți cu un ateu

În tine am logodna sufletului

În care țin dorința mea

Chiar de pândești în colțul patului

Te devorez în mintea ta

Bei aerul din jurul nostru

Ca un vin de-îndrăgostiți

Hainelor nu le vezi rostu

Când te lipesc eu de pereți

Vrei cerul te voi înalța la el

Dar privești în jos și-n mine marea

În buze dulci și-n gustul lor caramel

Ce adânc lovește-n noi iubirea

Extazul nu-l mai definești

Limbilor nu le ajunge vorba

Întregi țipete cerești

Cobori din rai să fumăm ţigara

More ...

COPILÂRIA MEA -continuare-

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

                                                                                          

More ...

ANOTIMP 2

Luna este o pupilă în ochii noștrii

Soldații apără destinele noastre

Verile nasc păduri din cenușă

Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață

Iarba moare de sete printre flori

Pe obrazul copacilor curg petale de gheață

Dragostea este o  infimă pată în oceanul de suspine

Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori

Apa de la moară vanează vantul pe îinserat

Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară

Mirosind iarba nearsă de soare

Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști

la apus,

Iarna viscolește fire albe de zăpadă

Lacrimi tulburi în constelația stelelor

Fragmente din vise opresc coșmarul

Varul stins pe fantani vechi de piatră

numără secole,

puritatea apei prinsă în adancuri de vant

vin vești de la ploaie

că nu va cădea fărăo recompensă de la natură

stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant

cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor

strugurii cerșesc soare și vin

fantani secate de noapte

pe langă, găsesc un strop de apă și pelin

ierbi uscate de vorbe și blesteme

s-au ascuns veacuri prin poeme

balade noi de la vechi ciobani

lacrimile tale curg ca petalele de crini

raza soarelui mustește în oceanul de vise

lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister

macii scutură roșul pe campii

păpădia își scutură galbenul pe flori

vantul șubrezit prin codrii uitați de timp

zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii

pașii neumblați prin naturi vitrege

luna visează întunericul nopții

pădure umblă în varfuri printre văi

Monseur lasă să beau vinul din ulcior

Să fiu frate cu sangele spaniol

Natura gustă din recolta ei

Calendarele își numără zilele

Vorbele își numără șoaptele

Frigul din frunze descompune seva ei

Pe înserat luna e ucisă de stele

Toamna manancă mușchii și licheni

Fantomele aleargă prin castelul Bran

Dracii nu mai joacă în cărți de noroc

Strugurii strigă în vie

Bob cu bob

După vinul domnesc

Beciul domnesc

Din pivnițele regilor

Cade ploaia în torenți

Natura e atat de tulbure

De parcă a fost scrisă cu apă.

 

 

 

 

 

 

 

More ...

Omul din întuneric

Mă plimbam pe drumul lung. 

A cărui farmec a murit! 

Sub luna mare...plină de mister.

Misterul singurei iubiri.

 

Trecuseră sub această lună

Un fior ce nu-l știam

Era fiorul iubiri!

Pe care încă nu-l cunoșteam.

 

Peste veacurile vieții 

Peste umbra tinereții 

Peste sufletele stinse

Cu ale sale zgârieturi

 

Îmi intrai suptil în viață

Cu o vorbă, două, trei. 

Până când, din neștiute

Te iubeam! chiar de nu crezi. 

 

Și acuma îmi doresc

Ca de-a cuma ca să fim

Două frunze pe o creangă. 

Dar o creangă fără spini... 

 

         Cozac Ionela.

More ...

Veriguță de nuiele

M-am împiedicat de răsăritul umbrei tale

Şi-am căzut cu palmele împreunate

Şi în genunchi, cu ochi înnourați

Intr-un instant încununați de zare

Şi transportați meandric în liant.

 

Acum lăstarul zămislirii

În sfânt şi laic joc perpetual

Înmugureşte-n conjugalul consimțirii

Pentru un trai platonic şi poate altu'n Rai.

More ...

Regasire

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍