SRISOARE CĂTRE SUFLETUL MEU...

Plângeam şi nu ştiam de ce:   
De fericire, de tristeţe, de amar...   
O, lacrimă, de ce eşti rece,   
Că doară nu e luna lui brumar...   
  
E-o zi de primăvară şi-i târziu,   
Deşi abia-i trecut de ora şapte...   
Afară-i întuneric şi-i pustiu,   
Şi toată lumea umblă-n şoapte...   
  
Pendula, pe perete, bate-n cadențar   
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,   
Că-n noapte urlă un marfar,   
Înfiorând pe loc, audienţa...  
  
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,   
Încerc să îmi găsesc perechea...   
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,   
Ce nu îmi par a fi aievea...   
  
Plângeam şi-acum ştiam de ce:   
Pe dinăuntrul pleoapei mele   
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,   
Lăsând în urmă-i spaime grele...

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

Sunt zile și sunt nopți. Azi noapte n-am prea mai avut somn. Așa că am stat pe marginea patului, "în capul oaselor", cu palma mâinii drepte apăsând cu putere arsura stomacului. Dar eu am știut: de fapt e arsura inimii...

Tânăr fiind, nu înțelegeam sensul "chemării"... Acum îl știu și îi recunosc dorul după tăietura inimii, iar singura cale de ostoire, este să-l aștern în cuvinte pe hârtie... Căci nu e leac mai bun pe lumea asta decât cuvântul rostit în minte și scos la lumină prin cerneala neuitării...

Este o după-amiază călduță și liniștită de vară, în care toată suflarea curții bunicilor își amorțește somnul... Sătul de citit, cobor scara podului - căci acolo îmi găseam pacea, citind - și-l văd pe bunicul cum moțăie pe prispă, cu pălăriuța trasă șmecherește pe ochi:

- Da' ce faci bunicule, dormi?

- Sssst, taci! Câ doarmi șî bune-ta șî nu vream sâ dezlănțuim balauru'!, zice bunicul cu voce domoală și ridicându-și nițel borul de la pălărie, ca să-l văd clipind somnoros...

Tac, căci cunoșteam și eu la fel de bine ca bunicul prigoana "balaurului". Era așa o liniște sfântă și parcă simțeam o trădare din parte-mi s-o stric cu atâta ușurință. Doar prostălanii de curcani trosneau îmbufnați către noi, înfoindu-și penele și cârâindu-și moțurile vineții de pe frunte...

- Haidi pisti deal la nen-tu Ion, la Motoșeni!, zice bunicul, sărind de pe prispă sprinten ca un arc.

 - Hai!, zic eu cu entuziasm în glas, fiindcă pentru mine, orice acțiune cu bunicu, însemna, poate, o nouă aventură.

Așa că ne strecurăm încetișor, să nu care cumva să scârțâim poarta - doar nu vrem să ne prindă din urmă dragonul! - și-o luăm la picior cale de vreo patruzeci de minute, trecând pe lângă curțile megieșilor, prin livezi, suind dealul, către o căsuță mică, cocoțată parcă înadins sa scoată sufletul din noi:

- Noroc bre Ioane!, zice bunicul către o namilă de om, deșirată în iarbă, la umbra unui cais.

- Noroc bre Ghiorghi!, zice namila, mustăcind cu dinții rari și galbeni, în barba-i sură... Da' ci vânt ti-aduci încoaci, bre?

- Am vinit cu băietu'!, zice cu vioiciune în glas bunicu'.

- Bună ziua nene Ioane!, zic eu cu sfială în glas, fiindcă era prima data când îl cunoșteam pe fratele mai mare al bunicului.

- D-apoi cum! Ședeți oleacă la umbră, nu, nu aice! La masă, ca sâ luăm câte-o țuică bre!, zice zdrahonul adunându-se din iarbă...

Ne așezăm tus-trei, la umbra unui măr, care-și rupea înspre pământ crengile de rod pe jumătate copt, la o masă mică, învelită cu o mușama de culoare albastră la fel ca cerul, ca ochii bunicului și ai zdrahonului. Eu ședeam într-o parte lângă bunicul, cu picioarele bălăngănind în aer fiindcă lăicerul de pe laviță era înalt și n-ajungeam cu picioarele la pământ, iar zdrahonul, ședea de cealaltă parte, după ce se repezise "pi beci" după o sticlă prăfuită de țuică închisă cu dop de cocean. Apoi, ne toarnă în păhăruțe, mie doar jumate, și tună:

- Hai noroc!

- Hai noroc!, zic într-un glas cu bunicul, cercetând cu privirea strachina de lut de pe masă, plină vârf cu prune din cele mari și zemoase, boierești de șoldane, care îți făceau cu ochiul alături de niște caise coapte de pistruiate ce "iereau"...

Zdrahonul mă vede, și împinge strachina mai aproape de mine:

- Ie cu poftă!

Iau o prună mare și o caisă, apoi zemuiesc la ele pe rând, fără să-mi mai pese de petele de pe maieu... Acasă, dragonul n-are decât să urle, că doară apă și săpun de casă "ieste"...

La un moment dat, tăcerile dintre noi, sunt rupte de apariția unui bărbat subțirel și înalt, luminos prin cumințenia lui, care intră în curte scârțâind portița:

- Ziua bună la dumneavoastră!, zice el, iar mie mi se luminează fața, întrucât îl recunoscusem pe nenea Vali, fiul zdrahonului și văr cu taică-miu...

- Bună să-ț hie inima!, zic bătrânii întinzând mâna pentru a da noroc. Dau și eu noroc, bărbătește, încântat că sunt băgat în seamă la masa celor "mari"...

Nenea Vali se așază lângă noi, de partea zdrahonului, care îi toarnă în păhărel, țuica cea mărgelată cu parfum de caise... Hai noroc!

După care, iară se lasă tăcerile peste noi, strânse din când în când de scârțâitul ciuturei mișcată de-un vânticel răcoros, căci soarele mijea înspre amurg, răscolind roșul cerului până la buza dealurilor din zare...

Dar eu știam aceste tăceri, fiindcă le mai "auzisem" și-n alte dăți, tăceri care "grăiau" despre vremuri grele, dar și despre cele cu belșug. Tăceri care grăiau despre sănătate, dar și despre boală, despre viață, dar și despre moarte.

Cât era el de zdrahon, nenea Ion suferea de inimă, boală căpătată în stepa siberiană, în timpul prizonieratului de pe când o fost tânăr. După ce-o scăpat, o venit acasă abia după vreo cinci ani de la sfârșitul războiului, ani cu muncă grea și foamete continuă, care i-o vătămat sănătatea pentru tot restul vieții lui. Dar o fost și bucurie, că și-o cunoscut ficiorul ce-o crescut fără tată până la vârsta de cinci ani, nenea Vali...

Mă uitam la nenea Vali, citindu-i pe chip liniștea sufletească. Îmi plăcea tare mult de el fiindcă era atât de așezat la vorbă, atât de luminos ca ființă, încât toți cei care-l cunoșteau, fără să bage de seamă, îi căutau umbra... Și-mi mai aduc aminte că mâinile lui erau albe, cu degete lungi, subțiri, care emanau miros de busuioc, așa după cum îmi imaginam eu sfinții...

- Amu om mere șî noi pi la cășile noastre!, zice bunicul ridicându-se încet de la masă, fiindcă amurgul se trecuse vinețiu în licărul primelor stele de noapte, iară dragonul cel fioros posibil că scotea flăcări pe nări, fiindcă se trezise de mult și-și ascuțea cu grijă dinții negăsindu-ne în bătătură...

- D-apoi, merjeți sănătoși!, ne urează zdrahonul cu voce groasă, scuturându-ne mâinile pe rând, bărbătește... Ne-om videa la strâns...

Dar drumul către casă parcă se lungise, iar bunicul, ca s-avem spor și să scurtăm timpul, mă ridică pe umerii lui căci eram mic și ușurel pe vremea aceea, iar eu aproape că moțăiam, legănat în pasul lui domol care-și croia drum către vale...
N-am știut atunci - am aflat mult mai târziu - că în acea zi zdrahonul tocmai împlinise 99 de ani... iar eu am scris să-mi aduc aminte că n-o mai apucat și suta...

    Plângeam, fugind printre mesteceni, 
    Îmbrăţişând copacii trişti şi reveni, 
    Cu sufletul întors pe dos, pe dinafară, 
    Striveam în colţ de ochi, o lacrimă amară... 
    
    Că nu mai pot să-ndur această ploaie rece, 
    De-mi udă pielea şi prin haine-mi trece: 
    Sleit, zac în noroi, şi-s fără de puteri, 
    Străpuns de frig, eu nu mai simt dureri...  
    
    Cu pumnii strânşi, vârâţi la subţiori, 
    Înaintez cu greu prin mlaştina de nori, 
    Şi tremurând cu buze vineţi şi crăpate 
    Prin întuneric, mă târăsc, fără de umbră-n spate... 
    
    Şi m-am oprit şi-am respirat numai odată, 
    Eliberat de-această zi cumplită şi ciudată, 
    Şi n-am băgat de seamă că e trecut de zece, 
    Şi-am rătăcit prin crângul de mesteceni…

    De-aş şti aceste stoluri de cocori,
    Unde se-ndreaptă, către care zori,
    Ecou trezit din inima de nori -
    M-aş face glas din trup de sori... 
    
    De-aş şti aceste păseri călătoare,
    Ce se topesc în orizontul care moare,
    Izvor de umbre şi lumini solare -
    M-aş frânge-n zbor înalt ce doare… 
    
    De-aş şti aceste astre care pier,
    Incandescente creuzete-n atelier,
    Topind lumina în frânturi de cer,
    M-aş întrupa cu chip de fier… 
    
    De-aş şti aceste stele căzătoare,
    Ce din înalt se sting şi cad în mare,
    Lăsând în urmă dâră-arzătoare,
    M-aş risipi în valurile-amare…
    
    De-aş şti aceste ploi înmiresmate,
    Fuioare de petale albastre,
    Ce curg din râurile caste,
    M-aş face-n râsul florilor din glastre... 
    
    De-aş şti aceste picături de rouă,
    Ce-mbracă toamna-n haină nouă,
    Ce stinge-amurg atunci când plouă,
    M-aş dărui cu sufletul doar vouă...

    În umbra munţilor înalţi şi tăcuţi,
    În bocetul mut al celor născuţi,
    Pierdut în această ploaie de vară,
    Mă lepăd de griji şi-a vieţii povară…
    
    Doar păsări albastre căzute din rai,
    În tihna adâncă a nopţii de mai,
    Mai pot lumina catedrale înalte,
    De spiritul meu cu migală durate...
    
    Şi-ascult în tăcere frânturi de lied,
    Ciudatele rugi în care încă mai cred,
    Stranii ecouri în neanturi pierdute,
    Ale vieţilor mele demult petrecute...
    
    Acum am răzbit în lumina cea caldă,
    Să văd cu uimire cum soarele scaldă,
    Acei munţi tăcuţi cu toată fiinţa,
    Ce-n suflet îşi poartă, mândri, credinţa...

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…

Printre mii de flori și armonie
Liniștea e mâncată de vie

Printre sute de visuri și speranțe
Domnesc ale haosului nuanțe

Printre zeci de zâmbete și râsete
Se aud acum doar plânsete

Printre câteva suflete miloase
Au rămas doar niște oase

Printre un infinit de destine
Doar unul mi se cuvine
Iar destinele nu fug
Doar te fac și te distrug
Pe contract e totul scris
Fiindcă tot este prescris
Vreau să râd, să nu semnez
De tot să mă împotrivesc
Să fac doar haz de necaz
La contract sa fac un naz
Dar nu am eu de ales
Așa e scris și înțeles
Las orgoliul la o parte
Contractul îmi e a vieții carte
Las orice...și glumele
Și-mi scriu în sânge numele.

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Prizonieri într-o lume nebună,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,fluturând .

Rătăcim ,căci speranța ni-i frântă,

Printre leșuri de vise târzii,

Căci ne temem de viață,de luptă

Și murim câte-un pic,zi de zi!

Prizonieri chiar în viețile noastre

Ne mințim că suntem încă vii,

Însă frica ne-mpunge in coaste,

Și ne lasă în suflett pustii!

Prizonieri într-o lume nebuna,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,futurând.

JUSTINA BUTAROIU

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.