UNIVERSAL...

    De te-ntreabă tu răspunde,
    Că minutele-s fecunde,
    Că nu-i vreme în zadar,
    Ceasul n-a stat la hotar...
    
    De te-ntreabă tu le spui,
    Că nu-i oul fără pui,
    Că nu-i zi fără de noapte,
    Şi că fructele nu-s coapte...
    
    De te-ntreabă tu să zici,
    Bob zăbavă nu-i aici,
    Fructele se coc târziu,
    Pe-nseratul auriu...

De curând, am fost întrebat, așa, în treacăt, dacă am vreo nostimadă din anii de facultate. Am, cum să n-am? Că doară toți cei care ne-am tocit coatele pe băncile facultății, ne-am pierdut bucăți întregi din sufletele noastre tremurând în sesiunile examenelor și ne-am alienat mințile prin restanțe de netrecut, avem câte ceva de spus...

Bine, n-am să povestesc despre "lipsurile" pe care orice student le-a îndurat cu stoicism în anii studenției, despre meniuri sofisticate precum "pâine cu muștar și mere" sau despre bucuria sinceră că gaura ciorapului nu se potrivea cu cea a pantofului. Mai degrabă, am să vă povestesc despre...

... profesorii semi-zei, care tăiau și spânzurau ca zbirii în dreptul catedrelor lor și de la care obțineai cinciul de trecere, cu greu muncit în sudori, fâstâceli și răspunsuri chinuite la întrebări pe subiecte de care n-ai auzit niciodată, darămite să mai dibuiești și răspunsuri care să-i gâdile profesorului ideea prin cap că ai știut ceva, cândva, odată, demult... dar ai uitat între timp...

... sau despre profesori buni și blânzi și îngăduitori, care închideau câte un ochi, atunci când zăreau colțul vreunui curs, ieșind impertinent afară din bancă, curios să vadă și el cu ce se mănâncă mediul academic, vai de "gaudeamus igitur-ul" vieții noastre de studenți chinuiți pe bandă rulantă...

Mai ales că odată cu orarul primit, ne-am dat seama că primisesem și balastul unor materii greu de digerat precum tehnologia mașinilor industriale sau matematici superioare. La întrebarea noastră, candidă de altfel, la ce ne trebuie să știm tehnologia mașinilor, din moment ce ne pregătim să devenim oameni de cifre, proful, mucalit de altfel ne-a răspuns sec, având pregătit răspunsul dinainte:

-Am să vă răspund în ultima oră de curs!

Și ne-a răspuns în semestrul doi al primului an academic:

-Ca să învățați să faceți diferența: să nu vă duceți boi și să vă-ntoarceți capre, dacă firma vă trimite să cumpărați o moară cu bile, iar voi să achiziționați una cu concasoare!!!, lăsându-ne cu gurile căscate din moment ce nici atunci, dar nici acum, nu știam să facem diferența, fiindcă tehnologia "lui" nu ne-o lămurit...

Iar integralele triple sau matricile domnului profesor de matematică nici atât: la examen am făcut schimb de subiecte cu o colegă însărcinată în luna a opta, fiindcă mi-o fost teamă să nu i se rupă apa de la emoția examenului și să nască bebelușul în amfiteatru făcându-l direct academician, întrucât subiectul ei mi-o picat mănușă! Și bineînțeles că și "mămica" a luat examenul, promițându-mi că dacă se va naște băiețel, bebelușul va purta numele binefăcătorului lui, adică al meu, Doamne ferește! n-am avut noroc c-o fost fetiță...

Cred că eram prin anul doi de facultate și deși târam vreo două "codițe" din primul, tot mă vâram în sesiune cu capul înainte pe principiul "prezența la examen este egală cu examenul pe jumătate trecut". Nu era așa. Nici pe departe. Dacă nu picai pe subiect, picai pe lângă, iar restanța de toamnă era asigurată! 

Parcă îl aud și acum pe proful meu de "gestiune", tunând în amfiteatru la începutul examenului final de sesiune, când împărțea "random" subiectele:

-Cum? Da' mătăluță mi-ai fost student la clasă? Că nu prea te-am văzut pe la seminarii...

-Cu toate acestea, am fost acolo, Domnule Profesor!, spuneam eu cu o candoare desăvârșită, mințind cu nerușinare.

-Ei, lasă... Lasă... Ne vedem în toamnă!, îmi mai zicea Profesorul cu deferență...

Și bineînțeles ne vedeam. În toamnă. Dar nu la "mărire"!

Aveam o Doamnă profesoară la "drept comercial":

– Haideți, măi copii, că doar ați avut de parcurs „doar” drepturile și obligațiile (un curs de vreo 200 de pagini). Cine poate să-mi spună definiția cambiei?

– Cri... cri... cri...

Tăcerea se așternea peste amfiteatru atât de apăsată, încât parcă o simțeai cum ți se așază pe suflet, ca un ecou grav de catedrală înaltă...

Și chiar mi-era milă de Doamna. Își dădea toată silința să ne destupe mințile, dar noi eram convinși că materia se învață cel mai bine prin... osmoză. Burta pe carte? Ferească Dumnezeu! Nici măcar pe cursuri nu prea reușeam s-o așezăm...

Evident că înainte să intrăm în examen la ea, pe holurile facultății în fața amfiteatrului, stăteam cu toții la o țigară, încercând să ne facem curaj: mai mâncam niște biscuiți cu gust de pizza de la "comun", mai zicea unul un banc, dar zâmbetele nu erau ale noastre, căci tremuram ca niște piftii, fiindcă auzisem de la cei din ani mai mari, că se pica pe capete, cu zâmbetul pe buze...

Intrăm în amfiteatru, ne așezăm strategic, să putem comunica între noi, la nevoie, ne primim subiectele de la asistenți și... fatalitate!, nu știam o boabă...

Ba pe deasupra, emoțiile coboară mai jos de stomac, încurcându-mi și mai abitir măruntaiele...

Transpirat, trecut prin toate furcile caudine,
mă ridic primul. Foile aproape albe, obrazul roșu ca sfecla și stomacul aflat în plină revoltă împotriva învățământului superior. Semnez borderoul de predare și alerg spre toaletă.

Acolo, din nou fatalitate!, mă aștepta adevărata probă de examen: hârtia igienică lipsea cu desăvârșire.

Am privit lung cursul de Drept comercial. M-a privit și el pe mine. La fel de lung. Dar, n-am avut de ales. În ziua aceea, și-a îndeplinit o menire mult mai practică decât aceea pentru care fusese tipărit...

...căci eu încă speram sincer că voi smulge un cinci chinuit din cele douăzeci de minute petrecute în examen...

Bineînțeles că l-am picat! Cine, apoi încerca din răsputeri să-și reconstituie cursul, căci fusese jale, trei sferturi dintre noi picaserăm, iar cei care l-au promovat, făceau bișniță amarnică cu cursurile, vânzându-le către oropsiții sorții la prețuri astronomice... Eu am trebuit să plătesc cu vârf și îndesat paginile pe care destinul mă obligase să le folosesc... în alte scopuri academice. Norocul meu a fost că nu s-a aflat. Căci profa de drept era un pic cam răzbunătoare...

Dar... examenele, așa cum au venit, cu emoții, așa au și trecut... Anii s-au scurs și după încheierea ultimului curs sforăitor ținut de către însuși decanul facultății, ne-am trezit în sesiunea solemnă a absolvirii. Iar eu, mucalitul de mine, am fost desemnat de către șeful de an - care, nici până astăzi nu știu de ce, mă simpatiza peste măsură - să trec eu cheia succesului, către studenții anului inferior nouă.

Noi aveam, de fapt, două "chei ale succesului": una din lemn, frumos lăcuită, pe care o primiserăm de la promoția dinaintea noastră, și una din inox, pe care urma s-o predăm noi generației următoare. Nu voiam, Doamne ferește, să ne facem de râs în fața profesorilor, înmânând o cheie de lemn Tănase!

Așa că după sesiunea de poze făcute cu grupul pe scările din fața facultății, dar și cele individuale cu amicii și... inamicii de facultate, ne vorbim să ne întâlnim cu toții la banchetul de absolvire, după care plecăm fiștecare pe la cășile noastre să ne pregătim pentru marele eveniment al vieții noastre, eu rămânând cu... cheia de lemn, fiind trecută următoarei generații de absolvenți, cea de inox...

Astăzi, când mă uit în urmă și înțeleg cât de mult timp a trecut de atunci, zâmbesc, așa, în colțul gurii. Îmi amintesc de fâstâceala mea din ziua absolvirii și de cheia aceea de lemn, care între timp a ajuns suportul cheilor din casa mea. Se pare că, dintre toate "cheile succesului", tocmai ea a rămas să-mi deschidă, în fiecare zi, ușa către amintirile mele din studenție...

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

    Peste lacul dintre codri, 
    Mândră, luna-i adunată, 
    Peste munţi, înalţi şi sobri, 
    Raza albă, îşi arată. 
    
    Iar din ape, ca o zână, 
    Tu răsari precum o stea: 
    Susur alb, fără de vină, 
    Trup de marmură-i şoptea. 
    
    Printre norii ce dansează 
    În licoarea parfumată, 
    Luna, păru-i luminează, 
    Aurindu-i tâmpla mată. 
    
    Fără zgomot, fără umbră, 
    Fiindcă n-ar fi-ntâia oară, 
    Hoţul, cu privirea-i sumbră, 
    În crâng verde, se strecoară.
    
    Iar pe când domniţa doarme, 
    Furişându-se-n grădină, 
    Fără să îi lase urme, 
    O sărută, în surdină. 
    
    Dimineaţa, când apare, 
    Iar domniţa se trezeşte, 
    (Cine-o sărutase oare?) 
    Căci senin el îi zâmbeşte!

    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi schimbătoare, 
    Ca o zi de sărbătoare... 
    
    Ca un nor sprinţar... 
    Ce fuge, 
    Soarele să mi-l alunge... 
    
    Ca o pasăre în zbor... 
    Pân’ la stele şi-napoi, 
    Spre adâncul din zăvoi…
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi iertătoare, 
    Ca o mamă-ocrotitoare... 
    
    Ca o umbră... 
    -nspăimântată, 
    Ce la tiv de lac s-adapă… 
    
    Ca o frunză-nseninată... 
    Ce adastă aurie, 
    Către marea azurie... 
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Finală, 
    Ca o mică portocală... 
    
    Ca un strop strivit de soare... 
    Prins în palmele crăpate, 
    Către buzele-nsetate... 
    
    Ca o duşcă de vin bun... 
    Scurs dintr-o carafă veche, 
    Susur fără de pereche...

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

En als je niet bestond

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

En als je niet bestond

zeg me voor wie ik zou bestaan?

Voorbijgangers slapend in mijn armen

waarvan ik nooit zou houden?

En als je niet bestond

zou ik niet meer dan een stipje zijn

in deze wereld die komt en gaat

zou ik me verloren voelen,

ik zou je nodig hebben.

En als je niet bestond

vertel me, hoe ik zou bestaan?

Ik zou kunnen doen alsof ik mezelf was

maar ik zou niet echt zijn.

En als je niet bestond

geloof ik dat ik het zou hebben gevonden

het geheim van het leven, het waarom

eenvoudig om je te scheppen

en om je aan te kijken.

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

Nu-mi amintesc să fie zi din săptămână,

Să nu-mi aducă la fereastră,

Când cerul cu-ai săi nori vrea să îmi zâmbească

Același colorat ecou ce-mi spune răspicat mereu

Și vrea să îmi vorbească de-o iubire mare,

Ce mi se plimbă pe cărare

Și care știe doar o vorbă de iubire

Ce pare să închidă toate tainele în ea,

Și pe oricine-ai întreba din umeri dă neștiind ce este,

Ori de la cine vine sau pornește..

O să te-ntrebi de cine pomenesc acum

Sau despre ce-ți vorbesc...

Ei bine,te iubesc!

(26 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Luna mă hipnotizează

Cea plină mă ține trează 

Și-mi dă energie

Totul pare o nebunie

De ce Luna mă afectează?

Povestea ei mă fascinează 

Când e pe cer am vise ciudate

Care rămân în noapte

Uneori vreau să fiu Luna

Magică ca întotdeauna

Care-și așteaptă Soarele

Strălucitor ca stelele.

Când o să-mi întâlnesc 

Sufletul meu pereche nebunesc

Sub lună vreau să mă sărute 

Și să-mi ofere senzații plăcute.

O secundă de te-aș avea,

Lumea toată mai bună mi-ar părea.

Zbuciumul sufletului meu s-ar liniști 

Iar pe față deodată un zâmbet mi s-ar ivi.

Și dupa lungi momente de așteptări,

Nopți nedormite și lacrimi vărsate până-n zori

Eu și cu tine am fi în sfârșit regăsiți, 

Și-n acea clipă ne-am simți împliniți.

Tangoul, farmecul peste vioară  coboară

Unduindu-se caută pașii  printre amintiri

Mirajul dansului în doi , spre depărtări îl zboară

La jurămintele iubirii uitate-n mănăstiri ………………………………………………………………….

Tangoul, dansând iubirea cu fața către noi

Răvășește trăirile  care,  de el au fost  stinse

În jurămintele scrise pe frunze de trifoi

Frunze  podoabe de timp, în timp ascunse …

Tangoul galant

Iubirilor dorit liant

Nu ține cont de hotar

Mereu hoinar, mereu hoinar

Adună rugăminți

Răsplată fără de arginți

Pentru iubirile uitate

Cărora  le picură șoapte

Tainice șoapte în noapte…

Tangoul, un galant  fără hotar

Un dans , dansat în dragoste…

Acasă îmi este gândul

La nevasta, la copii.

Și în suflet bate vântul

Plin de dor și bucurii.

Banii nu te fac bogat.

Poți să-i ai pe toți din lume,

Dacă nu ești așteptat

De o familie minune.

Copiii sunt culoarea vieții,

A ochilor lumină,

Ajutor a bătrâneții

Și cine apă să-ți întindă.

Familia și cuibușorul

Te iubesc așa cum ești.

Nu contează viitorul,

Important să prețuiești.

Cu ei alini amarul

Și schirbele despar.

Cu ei ridici tot dealul,

Nu ai frică de coșmar.