UNIVERSAL...

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

Voi scrie mereu despre iubire,

Și desprea dragostea adevărată,

Și nu voi renunța să caut fericire,

În viața asta scurtă și nedreaptă

Dar oare știu cum este a iubi?

Și a primi iubirea de la cineva!

Am dat ceva pentru-a primi?

Sau doar cerșesc la mila altcuiva!

Ne întrebăm...suntem iubiți?

Sau doar trăim, dezamăgire,

Sărac, bogat putem fi fericiți,

Dacă în suflet avem mulțumire

Iubirea, fericirea vin către noi,

Doar la acei ce-n viață dăruim,

Și dăm ceva și celor cu nevoi,

Cu dragoste..urmând răsplată..să primim!

Scrisă de Cezar!

Pe curànd!

Nu știi tu cât zăbovesc, 

În viitor să nu privesc

Mi-e frică de ce are să fie,

Doar cu tine mi-ar fi bine.

Și, of, cât mă mai apasă 

Gândul că nu om avea o casă,

Eu nu vreau să mă știu fără tine 

Poate sunt orbită de iubire. 

Oriunde mergi tu, vreau să vin

Să fiu acolo de mână să te țin, 

Apusul să-l privim cuminți 

Iar tu dragoste să-mi prezinți. 

Inima mea te vrea mereu 

Nu contează că va fi greu, 

Atâta timp cât suntem împreună 

Vom face ca totul să iasă strună.

Fiindcă te iubesc la infinit,

Ochii tăi ce m-au amețit 

Mi-au arătat căldură și frumusețe

De-o altă naturalețe. 

E umbra ta iubite și nu te văd.

Și-aș vrea nespus să te revăd.

Să-ți spun cât de iubesc

Că am un dor de tine nebunesc.

Și mereu să ne îmbrățișăm,

Pe alei să ne furișăm,

Duși de un gând sublim

Și împreună veșnic să iubim.

La bătrânețe aș vrea să fim

Aici, tot la fel să ne iubim.

Să admirăm flori de salcâm

Tot aici pe acest tărâm.

Întoarce-te din neant la mine,

Trecutu-ți să nu mai pomine,

Și vei afla că-n veci, tu plecând

Poți vedea ce ai lăsat plângând.

    Lipsit de substanţă,
    gol, tânjesc după tine,
    să mi te cuibăreşti,
    în sufletul meu absent, 
    albastru, hoinărind,
    în petice de viţă de vie...
    
    Şi-am să mă-ntorc, 
    vin vechi înnobilat,
    pe buzele tale însetate oricum, 
    de parfumul trupului meu, 
    obosit în praful uitării, 
    obosit de-atâta drum...

Tu, iubire ciobita, mă ții în lanțurile tale,

Îmi sufoci visurile sau poate le dai aripi..

Mi-e bine, dar dincolo de castel e raza de soare pe care nu o vad...

Tu, iubire ciobita, ești nisipul auriu

Ce n-a cunoscut magia valului,

Ești chitara fără corzi,

Bărcuță fără vâsle,

Fluture fara aripi,

Ești drog ce mă împiedică să văd lumina visului împlinit...

Era rana mea,

Rana care o simțeam și sub unghii

E rana pe care nu o pot scoate,

Nu are vindecare.

E ceva ce rămâne în adîncul sufletului,

E rana de care nu uiți 

E rana, e pedeapsa, e boala din cap

De ea nu ai scăpare.

E rana care îți împleteste tot sufletul 

Te strînge de parcă ar rupe ceva în tine.

E boala care te frământă, te macină, te pune pe gânduri.

E rana , e boala , e pedeapsa din corpul și sufletul omenesc