Viața templul timpului

Frunzele neștiute de nimeni 

Se-aruncă-n cascade de albastru dor,

Vocile pe bolte de citadele 

Recită eternele imnuri în cor. 

Pe'alocuri se văd creste de ceruri, 

Genuni cu nimfe și melodii străine,

Atlași ce poartă puncte de suspine, 

Dar eu, eu, mă port doar pe mine. 

Palidele umbre în fruntea-mi obosită

Intonează fugi, coruri și triste arii

Luate de undeva...oare cine știe? 

Poate din fragede și vesele morminte. 

Cred că sunetul spune o poveste de umbre 

Ce din vestale adieri nu piere doară,

Lumini, penumbre, dulci tenebre

Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală. 

Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.

În materia-mi de cenușă 

Curge lapte luat din áride metale, 

Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale. 

Nu voi citi din apele mortuare

Cărți, poeme sau unduitoare versuri, 

Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri

Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri! 

Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,

Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.

Se stinge torța vieții care'a fost,

Și vine moartea... moartea unui mort.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

Chiar și tu ți-ai întors privirea,

Chiar și tu..

Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea

Căci credeam că o floare as fi...

Cat de rece e inimă lumii,

Cat de cruda e a ei judecată,

Mă topesc că o floare de gheata,

Mă transform într-o lacrima vie..

Cat de trista-mi durerea ce-apasa

Când te-njunghie nepăsarea cea rece,

Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..

Vine clipa când lin mă voi stinge,

Voi fi frunza ce cade,ruginie,

Frumusețea ei pala se pierde

Printre freamăt de frunze aprinse,,

Nu-i nimic, căci în van este totul..

Și iubirea, și faima vor rămâne

Pe mormântul cel greu

Iluzorii, zadarnice vise..

În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente

Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…

Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea

Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.

Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,

Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.

Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei

Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei

Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,

Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.

Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi

Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.

Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,

Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.

Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,

Cu care împãrţirãm merindea din desagi;

Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi

Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.

Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,

Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,

Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,

Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!

Viață si fără de viață.

Viața 

Văruită în putine cuvinte

Exemple...

Copilărie

Adolescență

Iubiri

Tradari

Tinerete fără bătrânețe.

Bucurie

Tristețe

Fericire

Lacrimi si zambete

Ca într-un final 

Viata să se rezume

La o clipă 

La trecut

Si la ETERNITATE.

Florin Ristea

⁰4.02.2024.

10:00

De ziua națională a culturii 🇹🇩

       "Inspirat de ofertă"

10 motivații 

Pentr-un milion de motive,de vieți.

10 motivatii sa poti sa te ierti 

Milion de motive sa vrei, sa poti si sa speri 

10 motivatii

Sa te ridici ...din ruine 

In credințe si vreri 

Milion de motive sa nu uiti de ieri 

10 motivatii legate de țel 

Milion de motive puse in 

Inimi ce pier.

Compozitie din litere inspirata urmare a unei oferte făcută de George Augustin Stirbat .

Florin Ristea 

15.01.2024

Tu, iunie al lor 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55

Astazi să amintim limbii române

Despre o parte din sufletul ei

Despre inimii ce bat in luceafar 

de-un secol si mai bine

Despre litere 

Despre doruri 

Despre junimea si poporul 

Despre cuvinte marete 

Despre trădări si țărișoară 

Despre destin

Despre OM

Despre tine,MIHAI EMINESCU 

Sânge strabun si bun absolut de neam al limbii române.

Florin Ristea 

Data: ZIUA NATIONALA A CULTURII ROMÂNE

10:08

Râsul este ZEUL LOR

Râd copiii'n luciul apei 

Râd copii pe topogan 

Râd copiii prinși în ploaie 

Râd copiii stați la soare 

Râd copii cât le e ziua 

Noaptea'n somn râd câteodat'

Râd copiii la scăldat

Bucuroși și jucăuși 

Râd copii la săniuș 

Râd de omul de zăpadă

Râd oricând și din orice

Râd de sunt și supărați 

Râsu-i pura bucurie 

Răzi copile, râzi cât poți 

 Râd din inimă copiii 

Zeul râsului e-al lor 

Florin Ristea

1.06.2024

22:45.

Într-o zi 

Am admirat nudul unei picături de ploaie 

Coborând în dans, zâmbind 

Sătulă de singurătatea cerului 

Spre a îmbrățișa pământul

Pentru prima și ultima dată 

Din lunga ei existență infimă 

De la cer la țărână.

................

22.04.2024

02:00.