Viața templul timpului

"Viața templul timpului"

Tu inimă din ceasuri

Cu pulsul ticăind

Ce-mi tot pompezi

In timp, secunde-n infinit

Tu inimă din ceasuri

Să-mi ticăi,multe veacuri, multe

Vreau timp,vreau viață

Milenii să-mi ajungă.

20:15

26.04.2024

Florin Ristea

Категория: Философские стихи

Все стихи автора: florin-ristea

Дата публикации: 27 апреля 2024

Просмотры: 627

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Clopoțelul

Clopoțelul sună,

La biserică,

Se rotește și răsună,

Priveliștea feerică.

Acolo spun rugăciuni,

Și vin credincioși,

Acolo se închină,

Cei inimoși.

Autor: Nicoleta Postovan

Еще ...

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.

Еще ...

Iluzie

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.

Еще ...

Carabie de dor

Suflet drag ,

Peste oceane de cuvinte

Al meu dor -

Corabie sa fie

Pânză de speranță

În larg sa-l poarte

În vânt lin șoptit

Al amorului vis

Trecând peste întinderi nesfârșite

Doar în al meu suflet sfârșit

Orizontul harta sa mi fie

Spre un răsărit așteptat

O raza de lumina vie

În dar sa mai primesc

Călăuză sa mi fie

În corul de voci mute

Еще ...

Forțele răului

Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.

Еще ...

Spre zero

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie,

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

Еще ...

Clopoțelul

Clopoțelul sună,

La biserică,

Se rotește și răsună,

Priveliștea feerică.

Acolo spun rugăciuni,

Și vin credincioși,

Acolo se închină,

Cei inimoși.

Autor: Nicoleta Postovan

Еще ...

ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …