✨ Po.e.m...

Iubitul meu cu ochii trişti

Să ştii că sunt aici

te-astept cu braţele deschise

dar nu pentru mult timp

 mai ştii atunci pe bancă

naivi eram

îţi purtam iubirea-n suflet

de chin am zis să te las

Mă mai iubești?,Nu te văd asa clar acum,

Simți  mirosuri diferite pe perna ta,

Poate note dulci și florale...

Sau poate note de cafea puțin amare.

Ai schimbat câteva săruturi și priviri ,

În ziua actuală 

Te-au îmbrățișat trupuri,unele mai mici  și firave

Unele s-au distanțat, ca s-a răcit inima. 

Dar cu apartamentul nou schimbat,te va lăsa rătăcit,

Și rezemat de pat

Gândindu-te la un "iartă-mă "

Și ea ce face ? Hmm,Să știi că e schimbată, mai îi este dor..

Nu uita că pagina s-a ars, 

Și multe răni au fost de cos.

Te-am pus în tabloul inimii mele,

Şi cuvintele mele sunt acum la superlativ,

Te-am iubit şi fără un cuvânt de spus

Ţi-am citit ochii căprui fără să mă acuz,

Am râs subit într-o casă goală,

Şi m-a luat un gând de-atunci

Cum am uitat tot

Si doar de zis , regret nespus că te-am întâlnit.

Am îngheţat în mine de atâtea ori acea amintire.

Am îngheţat în mine iubirea ce aveam să o ofer,

Am îngheţat în mine povestea ce m-a măcinat destul, 

Am îngheţat definitiv în mine tot, fără să mai simt

Am îngheţat din 2022 văzând fum apoi doar ceaţă.

Din când în când îți mai aud vocea,

Și-apoi îmi șoptește viața :

Nu te mai amăgi!

Ești prea rara,Iubirea doare ,și pleacă 

Se tot întoarce la tine,

Te lovește ,și apoi iar te cheamă 

Nu-l iubi,iti pune puțină otravă pe rană, 

Greșesc,dar nu își cer un " iarta-mă" 

Nici ochii tăi acum nu mai spun " Vino înapoi"

,"ia-mă " Chiar dacă  plângi pana-n zori,și îți tot uiti ratiunea tot înecată în fiecare noapte ratată "

A pătruns răceala prin oasele mele,

Găsindu-mi în ADN 

Numele-ți și particule de stele

Iubind prea mult, pentru o secundă, inima ți se oprește

Încerci să o dai înapoi dar nimic nu-ți mai trece...

Seara,

când căldura se domoșea,

poarta nu era doar poartă,

erau locul unde se adunau oamenii

la o vorbă scurtă,

fără program 

și fără grabă.

Stăteaii un pic, 

te mai uitat pe drum,

mai trecea cineva

apoi intrai în vorbă.

Un gest simplu,

o cană cu apă

dăruită cu drag

parcă spunea tot:

că te vede,

că ești binevenit.

Nu era nevoie de prea mult

doar o cană,  o umbră

câteva vorbe așezate.

Îm astfel de seri

satul se simțea altfel.

Nu ca o idee mare,

ci ca un obicei mic, repetat,

care ținea oamenii aproape,

fără să-i oblige cineva

doar din dragoste  și respect.

Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,

nu e lumea,

nici diavolul,

ci inima mea neîmblânzită.

M-am luptat cu alții,

dar de mine am fugit.

M-am ascuns în vorbe sfinte

ca să nu-mi aud glasul stricat.

Mi-am zidit cetăți din justificări,

am înălțat turnuri din dorințe

și-am numit păcatul — slăbiciune,

ca să nu doară mustrarea.

Dar Tu, Doamne,

Tu ai venit cu blândețe,

și cuvântul Tău — sabie —

mi-a despărțit carnea de minciună.

Cucerirea de sine nu e glorie,

e jertfă.

Nu sunt aplauze,

e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”

E renunțare la mine

ca Tu să fii în locul meu.

Doamne, ia-mi tronul inimii!

Dă-mi lanțuri sfinte,

ca să nu mai fiu robul meu.

Fă-mă să mă birui în Tine,

nu prin voință,

ci prin har!

Iar dacă vreodată mă înalț în mine,

doboară-mă cu milă.

Să fiu zdrobit, dar viu.

Înfrânt, dar salvat.

Cuvintele nu vin ușor,

Când adevărul stă ascuns,

Doar murmure se-aud în cor,

Cu-n sunet vag, de nepătruns.

Cuvintele nu curg firesc,

Când sentimentele nu-s pure,

Şi-acel nostalgic: Te iubesc!

Va reveni ca o secure...

Cuvintele se-neacă-n lacrimi,

Când teatrul nu e de pe scenă,

Și n-au puteri să frângă patimi,

Când vor sub mască să te cheme.

Cuvintele  pot fi o armă, 

Când mintea-i tulbure, obscură, 

Și tot ce-i împrejur se sfarmă, 

Lăsând în urmă, numai ură. 

Mai bine taci, și nu rosti, 

De inima nu-ți saltă-n piept, 

Și multora vei dovedi, 

Că ești profund și înțelept. 

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.