Iarna

O, Codrule verde! Pădure măreață!

Creația lui Dumnezeu cea semeață 

Ce-mi dă mie pace, ce-mi dă mie viață.

În tine, prin petele mari de lumină 

Coboară din ceruri credința divină.

Din arborii tăi înțelepți se revarsă 

Pura energie, ce nu este falsă.

Alină o inimă frântă, Pădure,

Căci oamenii vor curăția să-i fure.

Căci lumea cea crudă, deșartă și sură 

Mă taie încet cu o sabie dură.

În lacrimi alerg către tine, pădure,

Căci sufletul meu nu mai poate să-ndure

Atâta tristețe, durere și ură,

Atâta cruzime, ce n-are măsură.

Ce tare mi-a fost frică să scriu despre Luceafăr, 

Știind că Eminescu nu poate fi-ntrecut!

Dar sufletul meu cade, iar stelele-l țin teafăr,

Mă vindecă, mi-cos totul ce trebuie cusut.

Iubesc culoarea-i pală, lucirea-i îngerească

Și cântul lui și-al Lunii; duiosul lor duet,

Ce-ncepe de departe, dar știu că o să crească,

Să-mi lecuiască mintea cu dulcele sonet.

Aștept din nou să vină și să mi arunce-o scară,

O scară incrustată cu basme și cu flori,

Bătând la geam, să mi pună, chemându-mă afară,

Coroana-i cea călită în foc de meteori.

Să-mi dea veșminte albe, să-mi despletească părul,

Să-mi spună o poveste zburând peste câmpii 

Și să-l privesc în ochii-i albaștri ca și cerul,

Până adorm culcată pe norii argintii.

Vreau să-mi petrec copilăria 

În umbra falnicii păduri.

Să scriu, să cânt despre iubire 

Și să citesc învățături.

Să-mi ud încălțămintea-n rouă,

S-alerg prin flori peste câmpii,

Și odihnindu-mă, la nouri 

Vreau să privesc pân' sunt copil.

S-ascult cum îmi șoptește râul 

Povești nespuse de demult,

Și vântul, învolburând grâul,

Închizând ochii să-l ascult.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

O siluetă. Două. Trei...

Sunt vagi, aproape nevăzute.

Poartă cununi din flori de tei,

Păreau a fi pe veci pierdute,

Dar nu sunt. Iată le în cer

Pe nori, pe lună așezate 

Un singur lucru ne mai cer:

Vor doar să nu fie uitate.

Doar trupu-i încuiat în timp,

În amintiri scânteietoare, 

Au devenit nemuritoare,

Nu simt ai bolii aspri ghimpi.

Acum călătoresc prin lume,

Pe mări, prin codri înverziți,

Și peste piscuri - albe spume

A munților învăluriți.

Veniseră la mine doar

Ca să-mi aducă un mic dar:

O floare, ce părea să fie 

"Nu mă uita" cea albăstrie.

Cu glasuri de privighetori

Îmi spuseră că dintre nori

Ne vor vedea în seara 'ceasta

Din asfințit și până-n zori.

O siluetă. Două...Toți 

Vom fi o dată siluete.

Să nu-i uităm și să trăim 

O viață fără de regrete!

 - Frumoasă Anemonă,

   De unde-i răsărit?

 - Am răsărit din sângele 

   Cuiva, ce-a fost iubit.

   Din lacrimile-amare

   A marii Afrodite,

   Ce dăruia iubire,

   Dar nu a fost iubită.

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )

Mă trezesc cu tine

Într-o urmă de-ndoială,

Te cunosc dar nu mi-e bine …

Sunt chipul tău și-a noastră boală.

Noaptea vine dintr-o dată

Toate stelele-s pe cer,

Numele mi-l spui în șoaptă …

Auguste Deter.

Ce scriu defel mi se-ntrevede

În miez de noapte așternut,

Și privirea mi se pierde

Rătăcită prin trecut.

Și simt cumva o mână caldă

Mă-ntreabă de sunt bine,

Teama ta deja să vadă

Că sfârșitul totuși vine.

Orele se scurg obscure

Pendul cu chip de ghilotină

Tu mă păzești să nu mă fure …

Iar eu mă simt mereu de vină.

Te privesc întâmplător

În închisoarea scrisă mie,

Cum dai târcoale întrebător

În eterna reverie. 

Și de-aș ști unde mi-e gândul

În timpane țipător,

Aș cutreiera pământul…

Și aș da leacul tuturor.

Al tău nume … l-am uitat!

Te știu… savantul fără nume,

Închizi ochii resemnat

Acuzatori și triști spre lume.

În ochii tăi sunt eu, o clipă …

Te rog să nu clipești,

Un gând… parfum ce se risipă,

Să poți să-ți amintești.

Am pierdut deja o viață

Nimeni nu mai vine,

În jurul meu e multă ceață,

“Și m-am pierdut… pe mine”.

Nu pot să dorm, pendulul țipă

O ultimă chemare …

Groparului pasiv ce sapă,

Și mortului o lumânare.

Mi-e groază de acest halat …

Îmi descrie neputința,

În noaptea-n care s-a lăsat …

Ghilotina și sentința.

Iar oglinda-i prăfuită

Prin fereastra cu nuiele

Privind cu-n ochi la ghilotină

Și cu celălalt… la stele.

*

În 1906, ca-ntr-o colivie

Un nume moare și se naște

O lume-ntreagă să îl știe …

Auguste Deter.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Bum bim.

Kim.

Îi trebe un regim.

Poftim? -K

Nu primim! -K

Băi Kim da te-ngrași. -L

Bă vezi că-ntro bombă tu zburași! -K

Aoleu scuze. -L

Așa mă gândeam! -K

Altfel te cuprindeam, -K

Și eu vedeam -K

Cum incet te omoram, -K

Punându-te la muncă, -K

La spart de stâncă -K

Fară nici o șuncă -K

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.