Ochiul
Un ochi cosmic omnipotent
m-a deschis în interior
pentru o logică epistemică. Picăturile
de ploaie se prelingeau pe sticla ovală
a ferestrei; umiditate. Acel ochi
se albăstrea ca și cum
ar fi căpătat nuanța stelelor
care nu se mai pot forma și
încep să se evapore
din miezul lor ; embrioni avortați.
Am tăcut o vreme până când
cuvintele ce exprimă suferința
au reușit să răzbată
supraîncărcarea senzorială
a limbii. Sensul lor
s-a pierdut în melancolia ploii ;
tânguire, jeluire, boceală.
Blues-ul stelelor a fost absorbit
de această tristețe crescândă;
a avea senzația
că ești orb atunci când ,de fapt,
poți vedea;
senzorial, stimuli, perceptiv ;
Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).
Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Marieta_Maglas
Date of posting: 13 сентября 2024
Views: 325
Poems in the same category
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Deriva căderii
Suflet drag ,
Simt cumva frica ?
Tremuri în neliniște?
Oare iar te gândești ,
Ce are sa fie mâine?
Suflul îl priponești
În jgheaburi costale
Când nesigur te simți.
Spre visul tău
Lin te drepți
Și tot in deriva te crezi.
Hai cu mine,
Chiar te rog,
Hai sa vezi un visător!
Un alt sine
Ce viețuiește
În nelimitarea vieții
De neam străvechi
- Sublim-
De mana am sa te țin
Pana curaj obții
Zăbovim cât dorești
Odihna sa găsești
Din zumzet de ganduri
Iar când te întorci
Aminte sa ti aduci
De liniste si fericire
În fiecare clipa
Caci n am sa mai plec
De lângă tine
Și vei ști ca mereu
Ai sa ma gasesti
Privind spre stele.
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Glasul Timpului
Glasul timpuriu iar trece,
Iar anii dispar ca prin magie,
Și-n lume toți uităm altceva,
Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?
Cum roua cade,
Așa trec zilele trecute,
Cu o viteză mare,
Unde-s acele zile mute?
Autor: Nicoleta Postovan
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Deriva căderii
Suflet drag ,
Simt cumva frica ?
Tremuri în neliniște?
Oare iar te gândești ,
Ce are sa fie mâine?
Suflul îl priponești
În jgheaburi costale
Când nesigur te simți.
Spre visul tău
Lin te drepți
Și tot in deriva te crezi.
Hai cu mine,
Chiar te rog,
Hai sa vezi un visător!
Un alt sine
Ce viețuiește
În nelimitarea vieții
De neam străvechi
- Sublim-
De mana am sa te țin
Pana curaj obții
Zăbovim cât dorești
Odihna sa găsești
Din zumzet de ganduri
Iar când te întorci
Aminte sa ti aduci
De liniste si fericire
În fiecare clipa
Caci n am sa mai plec
De lângă tine
Și vei ști ca mereu
Ai sa ma gasesti
Privind spre stele.
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Glasul Timpului
Glasul timpuriu iar trece,
Iar anii dispar ca prin magie,
Și-n lume toți uităm altceva,
Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?
Cum roua cade,
Așa trec zilele trecute,
Cu o viteză mare,
Unde-s acele zile mute?
Autor: Nicoleta Postovan
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Other poems by the author
Sărutul criptic
„Sinele“ sunt „Eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Nu mă cunosc atât de bine precum
cred eu că mă cunosc,
dar tu ești cel care mă cunoști
cel mai bine dintre toți.
Tot ce știu eu despre mine însămi este că
sunt mai valoroasă decât
această inteligență kinestezică,
care ne învăluie pe amândoi și
aparține acestui lanț imens de
ființe umane formând un colos.
Eu sunt cu mult mai presus decât
această inteligență, doar atunci când
ea se blochează între logică și conștiință.
Această conștiință este, uneori,
atât de limitată încât,
atunci când îi ceri prea multe,
începe să se spargă și să se scurgă.
Spre deosebire de tine,
eu sunt o realistă, pentru că
tu ești încă un adormit în această lume
ce aparține vegherii și realității.
Încă mai simt sărutul tău criptic
ca pe o manifestare metafizică
având scopul de a-ți satisface niște dorințe și
de a-ți împlini dragostea.
Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,
pur și simplu, doar magnetism,
sau poate că nu este nimic altceva
decât o alunecare a limbii.
Nu știu, dar știu că, în vise,
tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.
Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.
Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.
Tu ești unic în univers.
Unu, uneori, înseamnă întreg;
„sinele“ sunt „eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Poezie de Marieta Maglas
Aceasta poezie este publicata in OPA.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Mistrețul
Și fuge,și fuge de rupe pământul
Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.
Ce palidă lună, ce lună bizară,
Ce stea care cade și cade să piarâ?
Pământul se zbate, pământul mocnește.
Mistrețul aleargă, gonește orbește.
El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!
Pământul se crapă și vrea să~l înghită.
Aleargă orbește prin lunci și ponoare.
Ce prinț din Levant vine la vânătoare?
Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?
Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.
Deodată~l aude cum strigă pe creste.
Lung si lucios e acest zmeu din poveste.
Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,
Ucide, ucide cu o lovitură.
Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.
Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.
Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine
El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.
Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,
Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!
Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,
Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.
Poezie de Marieta Maglas
Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'
Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Sonet violet pentru Paul Gauguin
În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,
Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,
Tahiti este plin de povești de pură încântare;
Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.
Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.
Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante
Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.
Dansează cu anemonele roșii, exuberante.
În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,
Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.
Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.
Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.
Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,
Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;
Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,
Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.
Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,
Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.
Poezie de Marieta Maglas
Sărutul criptic
„Sinele“ sunt „Eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Nu mă cunosc atât de bine precum
cred eu că mă cunosc,
dar tu ești cel care mă cunoști
cel mai bine dintre toți.
Tot ce știu eu despre mine însămi este că
sunt mai valoroasă decât
această inteligență kinestezică,
care ne învăluie pe amândoi și
aparține acestui lanț imens de
ființe umane formând un colos.
Eu sunt cu mult mai presus decât
această inteligență, doar atunci când
ea se blochează între logică și conștiință.
Această conștiință este, uneori,
atât de limitată încât,
atunci când îi ceri prea multe,
începe să se spargă și să se scurgă.
Spre deosebire de tine,
eu sunt o realistă, pentru că
tu ești încă un adormit în această lume
ce aparține vegherii și realității.
Încă mai simt sărutul tău criptic
ca pe o manifestare metafizică
având scopul de a-ți satisface niște dorințe și
de a-ți împlini dragostea.
Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,
pur și simplu, doar magnetism,
sau poate că nu este nimic altceva
decât o alunecare a limbii.
Nu știu, dar știu că, în vise,
tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.
Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.
Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.
Tu ești unic în univers.
Unu, uneori, înseamnă întreg;
„sinele“ sunt „eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Poezie de Marieta Maglas
Aceasta poezie este publicata in OPA.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Mistrețul
Și fuge,și fuge de rupe pământul
Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.
Ce palidă lună, ce lună bizară,
Ce stea care cade și cade să piarâ?
Pământul se zbate, pământul mocnește.
Mistrețul aleargă, gonește orbește.
El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!
Pământul se crapă și vrea să~l înghită.
Aleargă orbește prin lunci și ponoare.
Ce prinț din Levant vine la vânătoare?
Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?
Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.
Deodată~l aude cum strigă pe creste.
Lung si lucios e acest zmeu din poveste.
Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,
Ucide, ucide cu o lovitură.
Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.
Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.
Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine
El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.
Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,
Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!
Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,
Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.
Poezie de Marieta Maglas
Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'
Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Sonet violet pentru Paul Gauguin
În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,
Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,
Tahiti este plin de povești de pură încântare;
Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.
Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.
Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante
Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.
Dansează cu anemonele roșii, exuberante.
În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,
Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.
Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.
Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.
Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,
Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;
Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,
Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.
Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,
Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.
Poezie de Marieta Maglas