Poezie Zen pentru lumina stelară

Zbura pasarea maiastra,

Purta pe aripi doar lumină.

S-o aduca la fereastra

Noii vieți fără de vină.

Și toți o-ntâmpinau cu dor

Si-o așteptau pe prispa,

Fântâni cu apă și cu flori

Ca sa mai stea si ea o clipa

În râuri apă cristalină,

Poieni de fragi și mure,

Un cioban pe o colină,

Aer proaspat de padure.

Dar a fost ce-a fost sa fie

Și brusc totul s-a schimbat,

Nu mai e vis si feerie

Ceru-i albastru-intunecat.

Oamenii au luat lumina

Vroiau atunci sa aiba tot

Și pe pasarea umilă

Au zidito intr-un bloc

Si nici om fara de vină

Nici fiinta mai divina

De-atunci nu s-a mai văzut

Si s-a stins si-acea lumină …

Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești

Suntem oripilați de morți, 

Ne pitulam ca niște hoți;

Privim doar din depărtare 

Pierderea cuiva ce doare.

Deși avem aceiași soartă;

Toti ajungem materie moartă. 

Totuși ne ferim de subiect 

Ca de un mediu infect.

Suntem nepăsători și reci,

Afisam lacrimi seci,

Trecând pe lângă funeralii,

Atenți doar la detalii.

Cine s a stins,de ce și cum

Dispărut pe ultimul drum,

Însoțit de fețe identificate 

De morbida curiozitate. 

Rostim cu jumătate de gură 

Recital din Scriptura, 

Un Dumnezeu sa l ierte 

Pentru ființele inerte. 

Ne izolam etanș de gândul, 

Ca într o zi ne vine rândul, 

Căci ne ar expune fatal

Unui blocaj mintal...

Prin cuviință

Ia ființă necuviința

Asistând la conferință

Și incepe sentința

Sunt condamnat la juruință

Simt cu-mi crește escreștența, 

Dar plin de binevoință

Incep a reînființa

Creez o discrepanță

Dau nuanță la rezonanță

In timp ce tai orice speranță

Printr-o neexplicată concordanță

La pseudostiință

Tai orice conștiință

Ce imi este impotrivă

Anulez orice dorință 

Ce imi este nedorită 

Distrug orice credință 

Ce nu imi este închinată 

Desintegrez orice ocurență

Pentru ca nu suport orice aparență 

Dar in suflet am o tendință

Simt in inima o flatulență

Nejustificat, apelez la subzistență

Te-am distrus... pseudostiință 

Dar tu prin exuberanță, 

Cu răutate preexistentă

Apelezi la milă, deși e în absență

Răutatea ți-e componență

Dar eu reprezint fără proeminență

Arma autodistrugerii de ființă 

Si vei rămâne la penitență 

Draga mea pseudostiință 

Îngeri sunt, veniți din cer,

Aduși de aripi comandate;

Când un om simte dureri,

De îndată-s puși pe fapte.

Albul lor nu-i orbitor,

Dar e luminos și sfânt;

Glasul lor nu-i grăitor,

Ci transmite al lor gând.

Tu timp, de-ai trece mai în grabă,

Luntraș zănatec, pe ascuns plătit,

Cine-ar mai vrea din cupa ta să soarbă,

Otrava lumii, de vreun gând umbrit?

Cine-ar mai ști când tu, pierdut de-aiurea,

Curgând ca ploaia, peste scuturi rupte,

Prin întuneric îți înfigi securea,

În umerii secundelor ce-ar vrea să lupte.

S-adune-n strigăt toată pilda tinereții,

Și anii grei, ai cruntelor căderi,

Tu timp, potrivnic pe cărarea vieții,

Nu știi păstra nimic, din câte ceri.

Și-n drumul ăsta, înapoi spre casă,

La fiecare pas e-o rătăcire,

Ca un delfin zbătându-se în plasă,

E timp în orice amăgire.

Pierdut, trecut, ...uitat, îndepărtat,

Ce vremuri tulburi și străine ne aduci,

Atâtea spaime ce-au venit pe-nserat,

Ascunse-n semnul unei cruci,

Precum atât de-ntunecat, în om,

Vibrezi ca un violoncel bizar,

Tu timp, atunci când suni în corn,

Rostogolindu-te asemeni unui zar.

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Doar atingând,

Macii scoală păiușele.

Doar atingând,

Roșul vibrează verdele,

Soarele ~ foc prin cerul-ceas

Și cerul sună ca un bas,

Wați atingând.

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus

Soarele ~ foc prin cerul-ceas,

Doar pentru timpul ce-a rămas .

Natura e un contrabas.

De sunet, vântul e sedus

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus.

Simt iubirea,

Un trandafir însângerat.

Simt iubirea

Ce aduce fericirea

Când verdele-i înviorat

Și movul cer e orchestrat,

Simt iubirea.

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Și insectele, rând pe rând~

Umbre tatuate dansând,

Și-n glas de cuc, ecou vibrând,

Roșul vibrează verdele,

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;

a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.

Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;

tot ce poți face este să că cânți armonios imnuri religioase ~

un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;

Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;

E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar

fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;

zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin

icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;

Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.

Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.

Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;

Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamoroză.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: aceasta poezia este publicata.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Moș Crăciun avea un nume banal,

Atunci când trăia ca un simplu om.

Acest Nicolae era real.

Ca un creștin trăia, fiind bonom.

Părinții i-au murit când era mic.

Era grec și trăia într-un sătuc.

Precum arca din timpul noetic

Și-a făcut sania, din lemn de nuc.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Sub Dioclețian a devenit

Faimos episcop în misiune.

A fost întemnițat și chinuit,

Dar a rezistat prin rugăciune.

Faptele lui Nicolae cel Sfânt,

Au devenit arhicunoscute.

El a lucrat cu-al Domnului cuvânt

Pe cei nevoiași ca să-i ajute.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~

un nume dat de copii în ajun.

Haina-i bisericească a rămas

Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.

De-atunci, ei îl așteaptă să vină

Cu sania lui plină de daruri;

Un brad de Crăciun stă în lumină~

Reni ce vin dinspre polare ghețuri.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Pe hornul casei pline de copii,

El se cațără și alunecă

Din sania cu reni, fără aripi ~

Lasă cadoul și apoi pleacă.

Din barbă~ praf de stele-n noapte

El gonește și cântă-n Lumină.

Aude-a rugăciunilor șoapte.

Un ultim horn când noaptea se termină.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.