Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Category: Diverse poems
All author's poems: Marieta_Maglas
Date of posting: 7 ноября 2023
Views: 603
Poems in the same category
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
Coșmarul
În noaptea întunecată, într-un vis misterios,
Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.
Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,
Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.
În jurul meu se conturează forme ciudate,
Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.
Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,
Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.
Privesc în jur și văd un cer întunecat,
Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.
Pământul tremură sub pașii mei incerți,
Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.
În labirintul acesta de gânduri confuze,
Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.
Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,
Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.
În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,
Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.
Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,
Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.
Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,
Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.
Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,
Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.
Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,
În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.
Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,
Coșmarul se topește ca un fum subțire.
Mă trezesc din visul întunecat și misterios,
Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.
Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,
Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.
Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,
Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.
Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,
Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
Coșmarul
În noaptea întunecată, într-un vis misterios,
Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.
Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,
Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.
În jurul meu se conturează forme ciudate,
Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.
Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,
Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.
Privesc în jur și văd un cer întunecat,
Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.
Pământul tremură sub pașii mei incerți,
Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.
În labirintul acesta de gânduri confuze,
Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.
Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,
Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.
În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,
Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.
Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,
Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.
Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,
Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.
Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,
Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.
Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,
În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.
Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,
Coșmarul se topește ca un fum subțire.
Mă trezesc din visul întunecat și misterios,
Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.
Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,
Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.
Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,
Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.
Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,
Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.
Vorbe -n vânt..
Nu mai scoate vorbe-n vânt,
Nu promite din lună si stele,
Nu te jura din nou pe sfânt,
Arzând lacrimile mele.
Nu te mai crede nici dracu
Te rog scuză -mi limbajul;
Nu da înapoi ca racu,
Nu -ti va schimba sondajul.
O mie de șanse de -ai avea
Din partea mea ori altcuiva;
Pt tine -i povară grea,
Să răsucești în tine cheia..
Și să devii peste noapte
Un făuritor de fapte
Demne de -a fi pomenite
Din tată,fiu moștenite.
Ai amuțit,te -am pus pe gânduri?...
Te -am atins printre frânturi?..
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Anticrişti revoluţionari glosă
Ne-am depărtat de Dumnezeu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.
Multe sunt în astă lume,
Zdruncinată de războaie,
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Cum ploaia irigă puietul,
Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Nu vrem să facem nimic,
Nu vrem ca iubiţi să mai fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.
Lăsăm aşa în voia lui satan,
Purtaţi de a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.
Sperăm cu toţi într-o iertare,
Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.
Să fim conduşi spre întuneric,
Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.
Ca Iuda vrem să devenim,
Să-L vindem pentru arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi.
Inchidem cartea sfânta de pe raft,
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dorinţa noastră e de fapt,
La fel ca demonul să fim.
Veniţi-vă în fire oameni buni,
Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,
Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,
Fiindcă atuncea o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.
Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.
Other poems by the author
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Un poem Sestet în oglindă pentru fluturi
Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,
Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .
Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,
Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.
Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,
Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.
Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,
Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.
Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,
Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.
Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.
Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Ieri am devenit bunică (Villanelle)
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
O lume nouă se deschide-n zori,
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Prin lacrimi și durere, strigăt sfânt,
Lumina vieții vine fără nori,
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ.
Și Dumnezeu coboară prin Cuvânt,
Să-nvețe pe părinții iubitori;
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Bunica scrie pentru el un cânt,
Pictează viața lui cu dulci culori.
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
Dar el aprinde-n noi un nou avânt,
Viață bătrână cu-ale ei rigori.
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Nepotul este- un univers profund,
De noi povești devenim cititori.
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Villanelle de Marieta Maglas
În franceză:
Poésie pour mon petit-fils
Poésie de Marieta Maglas
Nouveau,
Un cri dans l'air,
Vulcans intérieurs,
Chaleur d'une vie, douce,
Éclat.
Larmes d'une mère,
Forte danse de l'âme,
L'enfant éclaire,
Les ombres du passé,
Espoir.
Rires entrelacés,
Un regard pur éveille,
En cette aube tendre,
Mon cœur s'épanouit,
Avenir.
În engleză:
Villanelle for My Grandson
Poem by Marieta Maglas
In pain, a child arrives beneath the storm,
While volcanoes spill their fire on the ground,
A tiny heart, a world where love takes form.
The earth trembles as if it must transform,
And through the clouds, joy's soft whispers abound.
In pain, a child arrives beneath the storm.
A grandmother's role is forever warm,
With arms wide open, ready to astound,
A tiny heart, a world where love takes form.
Little breaths are echoes, tender like a norm,
Eyes full of wonder—his gaze knows no bound.
In pain, a child arrives beneath the storm.
He cries, the sound a gentle, wild alarm,
For in his game, love’s secret truths are found.
A tiny heart, a world where love takes form.
Two grandmothers unite in this love charm
To cradle dreams; their silence is profound.
In pain, a child arrives beneath the storm,
A tiny heart, a world where love takes form.
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Un poem Sestet în oglindă pentru fluturi
Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,
Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .
Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,
Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.
Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,
Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.
Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,
Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.
Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,
Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.
Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.
Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Ieri am devenit bunică (Villanelle)
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
O lume nouă se deschide-n zori,
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Prin lacrimi și durere, strigăt sfânt,
Lumina vieții vine fără nori,
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ.
Și Dumnezeu coboară prin Cuvânt,
Să-nvețe pe părinții iubitori;
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Bunica scrie pentru el un cânt,
Pictează viața lui cu dulci culori.
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
Dar el aprinde-n noi un nou avânt,
Viață bătrână cu-ale ei rigori.
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Nepotul este- un univers profund,
De noi povești devenim cititori.
Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,
Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.
Villanelle de Marieta Maglas
În franceză:
Poésie pour mon petit-fils
Poésie de Marieta Maglas
Nouveau,
Un cri dans l'air,
Vulcans intérieurs,
Chaleur d'une vie, douce,
Éclat.
Larmes d'une mère,
Forte danse de l'âme,
L'enfant éclaire,
Les ombres du passé,
Espoir.
Rires entrelacés,
Un regard pur éveille,
En cette aube tendre,
Mon cœur s'épanouit,
Avenir.
În engleză:
Villanelle for My Grandson
Poem by Marieta Maglas
In pain, a child arrives beneath the storm,
While volcanoes spill their fire on the ground,
A tiny heart, a world where love takes form.
The earth trembles as if it must transform,
And through the clouds, joy's soft whispers abound.
In pain, a child arrives beneath the storm.
A grandmother's role is forever warm,
With arms wide open, ready to astound,
A tiny heart, a world where love takes form.
Little breaths are echoes, tender like a norm,
Eyes full of wonder—his gaze knows no bound.
In pain, a child arrives beneath the storm.
He cries, the sound a gentle, wild alarm,
For in his game, love’s secret truths are found.
A tiny heart, a world where love takes form.
Two grandmothers unite in this love charm
To cradle dreams; their silence is profound.
In pain, a child arrives beneath the storm,
A tiny heart, a world where love takes form.
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.