Gerul....

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Pentru care motiv personal,

Pentru care tremur al firii,

Ne aflăm în derivă pe-un val,

Ce roade din ţărmul iubirii?

Pentru care vorbă deşartă,

Pentru care gest bădăran,

Carnea sub piele tresaltă,

Şi răbdăm consolaţi an de an?

Pentru care tăcere morbidă,

Pentru care strigăt subit,

Purtăm răni şi obidă,

Şi-alintăm un amor chinuit?

Pentru fiece lacrimă strânsă,

Pentru fiece oftat şi suspin,

A mea inimă arsă şi plânsă,

Va produce sporadic venin.

Spune-mi, dacă ai avea totul

unde l-ai pune?

L-aș ține în brațe,

l-aș legăna,

apoi l-aș purta veșnic

în suflet...

Aștept să-mi spui tăcută că n-ai să 

mă uiți,

ca pe o șoaptă rămasă pe buze,

ca pe o carte deschisă în care s-a oprit timpul.

Aștept să-mi dai înapoi ce n-am cerut,

un cuvânt nerostit, o clipă fără margini,

un loc în privirea ta —

unde să-mi ascund singurătatea,

fără să-mi fie rușine că exist.

Și dacă ochii tăi mă caută când nu te privesc,

e semn că-n vreo margine de suflet

mai dansează o dorință —

un dans care-și dorește 

muzica inimii.

Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,

Sub ura ce umblă prin inimi pustii,

Grimase se scurg cuprinse de streche,

Cu urme de hohot din snoave târzii.

Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,

Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,

Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,

Ca iarăși trupul de râs să leșine.

Râsul s-a stins în oglinzile lumii,

Iar fețele poartă urme ursuze,

Comicii plâng atunci când spun glume,

Și doar lacrimile par să ne-amuze.

În pieptul orașelor, străzile plâng,

Fără hohot de râs ori zâmbete line,

Griji și suspine sub pași se răsfrâng,

Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.

Salutul ni-i scurt și mângâierea amară, 

Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,

E atât de multă tristețe în noi și afară,

Încât, râsul, definitiv a murit…

Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.

Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?

Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Cărțile plâng, și-mi cer să le ard, 

Fiindcă mereu necitite rămân, 

Și nu stau după zăbrele ori gard, 

Ci pe-un raft uscat și bătrân. 

Le mângâi coperțile îmbătrânite,

Alung și păianjeni ce pânza și-o țes, 

Le spun că vor fi în curând răsfoite, 

Dar lacrima scursă le dă de-nțeles. 

Privesc peste umăr, cartea se roagă,

Visează un deget cum dă filă cu filă, 

Scârție-n geamăt biblioteca întreagă, 

Și brusc mă cuprinde tristețe și milă. 

Cuvintele încet de pe raft se preling, 

Nu mai suportă destinul cumplit, 

Văd ca o boală cum analfabeții înving, 

Și cer insistent interzis la citit. 

Nu ne mai trebuie astăzi cuvinte, 

Avem emoticoane, memeuri și semne, 

Alexandria, ne-a luat-o înainte, 

Dați foc la hârtii și la lemne...

Vino toamnă rupe-mi frunza, 

Primăvara să renasc, 

Galbenă îmi port osânza, 

Dă-mi pământul să îl pasc. 

Haide toamnă, scoală vântul, 

Să mă spulbere din ram, 

Să plutesc ușor ca gândul, 

Și să bat la ploaie-n geam. 

Vino toamnă, lasă ceața,

Să se aștearnă pe poteci,

Să se-ascundă dimineața, 

Printre scurte ramuri reci.

Haide toamnă, rupe clipa,

Să cad lin înspre pământ,

Să mă ducă-n lume-aripa,

Până-mi caut un mormânt.

Vino toamnă, ia-mi durerea,

Ține-o strâns în a ta gheară, 

Și redă-mi iar învierea, 

Prin surata-ți primăvară. 

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Mi-a spus astăzi cineva, că am ochi blânzi 

Și că zâmbetul imi colorează chipul frumos

Eu mi-i simțeam atât de încețoșați și triști 

Iar zâmbetul... mă costă dublu, căci sufletul mi-i lăcrimos...

Și gândul mi-a fugit la tine pentr-o clipă

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt frumoasă!

...Păcat că din al meu dor doar ai făcut risipă 

Și ai plecat, lăsându-mă neputincioasă...

Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt ca o păpușă 

Și te credeam căci o spuneai așa frumos!

...Păcat că la final m-ai pus pe tușă 

Vorbindu-mi tot mai rar și sentențios...

Mi-a spus astăzi "cineva", să mi te uit odată 

Să nu-mi mai pese de povestea asta... prost terminată 

Am ridicat ochii din pământ într-o clipită

De data asta eram doar eu... cea din oglindă...