Amintire

Lăutare, lăutare taci o clipă,

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Sufletul strivit de veacuri,

S-a-nchinat, dar a rămas,

Un pribeag ce-și poartă vina,

În genunchi, pe-al vieții ceas.

Lăutare, cântecul tău strigă,

Peste trâmbițe de îngeri,

Dar răspunsu-i numai vântul,

Legănând păduri de plângeri.

Sub cenușa amintirii,

Arde focul din străbuni,

Dar eroii zac sub lespezi,

Și de-acolo fac minuni.

Lăutare, cântă-ntruna,

Să tresară neamul meu,

Să răsară iar lumina,

Peste glia sa mereu.

Din vioară smulge visuri,

Din caval cânt de cioban,

Să răzbată peste lume,

Palma sfântă de țăran.

Moartea lor ne e hotarul,

Și privirile de dor,

Căci pământul ce suspină,

Le-a fost cântec și izvor.

Lăutare…Taci o clipă !

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedrale.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.

Fugim de noi spre-a ne zdrobi,

Iar zborul tău e prăbușirea mea,

Din mine o aripă ți-aș încropi,

Că poate-o să te-ntorci cândva.

Stârnim vulcani la fiecare clocot,

Iar pasul meu e alergarea ta,

Ți-aș implanta pe buze-un hohot,

Să râzi în somn de farsa mea.

Strivim în dinți cuvinte ce unesc,

Și întâlnirile sfârșesc cu brio,

Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!

Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!

Ni-s toate visele devreme ori târzii,

Fântânile au secat așa ciudat deodată,

Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,

Și au murit stupid o mamă și un tată.

Un toast al despărțirii se cuvine,

Cu întrebări pe muchie de cuțit,

Pe un mormânt și-o cruce în ruine,

Într-un sicriu comun și neacoperit.

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.

Întâmplător ne-am întâlnit, 

După o vreme atât de lungă, 

Iar chipul tău îmbătrânit, 

A început să plângă. 

Eram ca două maluri frânte,

Fără punți, și de apă secate,

Maluri sortite furtuni să înfrunte,

Și vânturi fierbinți și uscate.

Trecuții ani nici nu știam să-i număr, 

Și tremuram ca frunza-n vânt, 

Ușor te-am mângâiat pe umăr, 

Că nu puteam rosti nici un cuvânt. 

Privirea ta, adânc albastră,

Purta amurg și poezie,

Erai o pasăre măiastră,

Eliberată dintr-o colivie.

Sub ale frunții riduri fine,

Dormea aceeași primăvară,

Iar glasul tău trezi în mine,

Povestea de odinioară.

Un zâmbet cald, aproape stins,

Te luminase ca pe-un anotimp,

Și-apoi deodată s-a deschis,

Un pod de aur peste timp:

De dragul tău atunci înnebuneam,

Și mă sfârșeam de fericire,

Privighetoarea ne cânta pe ram,

Și-n jurul nostru răspândeam iubire.

Te cuprindeam de braț ca pe o floare,

Iar tu-mi stăteai la piept tăcută,

În colț de ochi aveai mărgăritare,

Iar eu sorbeam din lacrima căzută.

Dar soarta fuse crudă și haină,

Ne-a risipit pe drumuri paralele,

Și nu știu cine a fost de vină,

Dar ne-am pierdut definitiv în ele.

Mai apoi, mi-ai vorbit despre tine,

Despre casă și viața cea grea,

Dar printre șoaptele moi și suspine,

Remușcarea iubirii dintâi se-auzea.

Și când ne-am oprit la răscrucea tăcută,

Nu ți-am cerut să rămâi, nici să pleci,

Doar ți-am atins palma rece, pierdută,

Și-am știut că vom fi împreună pe veci.

Nu scriu să-mi arăt măiestria

Nici c-aș dori să fiu mare poet,

Și doar visez să-mi traduc visul

Fără vreun merit de-a fi profet

Și cine în viața asta păcătoasă

Nu își dorește visul împlinit?

După ce luptă dreaptă el a dus

Cu sine și cu cei ce i-au greșit

De când mă știu eu am visat

Să am aripi să pot să zbor,

De sus să văd și să-i salvez

Pe toți acei ce fără vină mor

Dar cum și visul e visare

Și ne sculăm dezamăgiți,

Trezit îmi zic că nu se poate

Ca om să-nvii pe cei muriți

Voi lăsa visul să mă-ndrume

Cât va rămâne în somnul meu,

Să nu greșesc în astă lume

Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!

Sunt grâul aproape copt ,

Într-o zi capricioasă de iunie.

Sunt rodul pământului 

Care se umple cu lumină ,

În drumul lui spre cer !

Hrănit din vânt , 

Hrănit din ploaie ,

Hrănit cu soare, mai ales !

Sunt azi viață , bucurie ,iubire!

Sunt grâul aproape copt

Pe pământul însorit

Al timpului meu!         

 J.B.

Descrie-mi cuvinte ce par amorțite, 

Sub aripa nopții bătrâne, umbrite;

Se-nalță pe cer o sferă pustie,

În negru și gri - ce rece privire!

Răsare-n lumină difuză, senină,

O turlă marcată de umbra divină 

Și prinde galant o Lună deplină,

Pictând un tablou..magie nocturnă 

Marius Ene, Februarie 2026, Sibiu 

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

Toți suntem la fel,

Suntem asemenea miilor de maci

Ce-mpodobesc câmpiile,

Suntem asemenea păsărilor

Ce dau glas văzduhului,

Suntem asemenea peștilor

Ce săgetează apele,

Suntem asemenea copacilor

Ce înfrumusețează fața pământului,

Suntem asemenea frunzelor

Ce izvorăsc din muguri

Primăvară de primăvară,

Iar toamna iau foc

Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve;

Nimic diferit la o primă privire,

Simetrie,

Aceleași urechi, ochi sau petale,

Suntem un tot

Asemenea firelor de păr

Ce împreună alcătuiesc

Frumusețea capilară,

Suntem un tot

Într-un nucleu al vieții,

Dar fiecare are rolul lui,

Așa cum ochiul adună lumina,

Iar nasul parfumurile,

Trăim, simțim, dar facem parte

Din același izvor.

Suntem la fel,

Toți izvorâm din aceeași rădăcină,

Urcăm munți,

Coborâm văi,

Unii suntem mai buni,

Alții mai răi,

Unii par mai bogați,

Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate,

Cursul fiecăruia e diferit;

Totul depinde el însuși

Cum se educă.

Prin educație

Florile tale pot străluci

Într-un mod unic,

Apa ta e mai limpede,

Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor,

Educația e cea care face diferența,

Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,

Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire

E izvorul aceleiași stânci,

Dar drumurile sunt diferite,

Tulpinile mai netede

Sau mai ascuțite.

(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)

Iarba nu e un fir verde,

e zâmbetul tăcut al unei mame,

care așteaptă copiii desculți

să o atingă...

Copacii nu cresc în sus —

ei se întind, ca o rugăciune

ce vrea să țină cerul să nu cadă.

Liniștea din pădure

nu e absența sunetului,

ci șoapta celui ce-a plecat

și încă nu vrea să fie uitat.

Și floarea?

Floarea e ochiul pământului

când se uită la Dumnezeu

fără să clipească.