Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 26 ноября 2023
Added in favorites: 1
Comments: 2
Views: 674
Comments
Poems in the same category
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Other poems by the author
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Dă-mi neuitarea...
Dă-mi neuitarea frumoaso,
Sculptează-mi ochiul în tine,
Apleacă-ți tâmpla și las-o,
Pe gândul meu să suspine.
Dă-mi neuitarea iubito în dar,
Și ține-mi în palme privirea
Șoptește-mi un murmur bizar,
Să-mi mute spre tine uimirea.
Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,
Aprinde-mi călcâiul de gheață,
Lasă sărutul pe buze să-mi vie,
Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.
Dă-mi neuitarea acum și aici,
Și las-o în suflet să plângă,
Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,
Inima în inima ta să se frângă.
Nesomn
Te chem din lumi îndepărtate,
Din nopți ce dor și se-nfioară,
Prin visurile mele toate,
Și ochiul ce îmi doarme afară .
Pe drumul surd al amintirii,
Te caut într-un fir de fum,
La nunta unde numai mirii,
Dansau cu tălpile pe scrum.
Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,
Un chip ce-l port sub pleoapa grea,
Când noaptea tristă, mă descântă,
Și mă adoarme-n poala sa.
Te chem din umbre risipite,
Prin murmur fără de cuvânt,
Să-mi stai pierdută-n minte,
S-ascult al lunii dulce cânt.
Să fim un vis care preumblă,
Prin somnul celui neiubit,
O noapte albastră și lungă,
Lipsită de zori, și fără sfârșit.
Apatie
Pe cruci de lemn uscat plouă cu sânge,
și strugurii din vie învață-a plânge;
se fierbe mustul sub soarele plăpând,
și vinul intră singur în pământ.
Fântâna strigă-n sec, și-și sapă groapa,
când norul negru peste ea își plimbă pleoapa,
iar clopotul, bătrân, fără ecou,
tăcerea-și plânge lângă un cavou.
Pe drum nu trece nimeni. Timpu-i șchiop,
și-l poartă-n cârcă doar un ceas miop,
cireșul s-a uscat de dorul lumii,
și bate-n geam cu ramurile ciumei.
Cuvintele bătrâne, se topesc,
ca niște hostii ude într-un vers,
iar Dumnezeu, cu ochiul dat pe spate,
scrie un psalm și-l rupe-n jumătate.
Și-n mijlocul uitării, cu-ndârjire,
pământul cere învărtoșat sfârșire,
nu mai e moartea ce-a fost altădată,
ci un oftat ce-nchide poarta descuiată.
Rămâne-n noi doar humă și mirare,
de ce primim lumină de la soare,
când chiar și Dumnezeu a obosit,
de atâta timp, de când atârnă răstignit.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Gafez mereu
Gafez mereu la orice întâlnire,
De parcă cineva o piedică îmi pune,
Și țin la inimă comprese cu iubire,
Și sunt bolnav de nu știu ce anume.
Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac,
Privirea de priviri îmi e ucisă,
Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac,
Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă!
Îmi injectez în zori adrenalină,
În plumb topit nestingherit mă scald,
Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină,
Dar brațele din umăr jos îmi cad.
Se vaită mângâieri pământul zgâriind,
Că n-au ajuns pe trup de fată,
Un demon simt în inimă zâmbind,
Iar eu gafez mai mult ca niciodată.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Dă-mi neuitarea...
Dă-mi neuitarea frumoaso,
Sculptează-mi ochiul în tine,
Apleacă-ți tâmpla și las-o,
Pe gândul meu să suspine.
Dă-mi neuitarea iubito în dar,
Și ține-mi în palme privirea
Șoptește-mi un murmur bizar,
Să-mi mute spre tine uimirea.
Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,
Aprinde-mi călcâiul de gheață,
Lasă sărutul pe buze să-mi vie,
Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.
Dă-mi neuitarea acum și aici,
Și las-o în suflet să plângă,
Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,
Inima în inima ta să se frângă.
Nesomn
Te chem din lumi îndepărtate,
Din nopți ce dor și se-nfioară,
Prin visurile mele toate,
Și ochiul ce îmi doarme afară .
Pe drumul surd al amintirii,
Te caut într-un fir de fum,
La nunta unde numai mirii,
Dansau cu tălpile pe scrum.
Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,
Un chip ce-l port sub pleoapa grea,
Când noaptea tristă, mă descântă,
Și mă adoarme-n poala sa.
Te chem din umbre risipite,
Prin murmur fără de cuvânt,
Să-mi stai pierdută-n minte,
S-ascult al lunii dulce cânt.
Să fim un vis care preumblă,
Prin somnul celui neiubit,
O noapte albastră și lungă,
Lipsită de zori, și fără sfârșit.
Apatie
Pe cruci de lemn uscat plouă cu sânge,
și strugurii din vie învață-a plânge;
se fierbe mustul sub soarele plăpând,
și vinul intră singur în pământ.
Fântâna strigă-n sec, și-și sapă groapa,
când norul negru peste ea își plimbă pleoapa,
iar clopotul, bătrân, fără ecou,
tăcerea-și plânge lângă un cavou.
Pe drum nu trece nimeni. Timpu-i șchiop,
și-l poartă-n cârcă doar un ceas miop,
cireșul s-a uscat de dorul lumii,
și bate-n geam cu ramurile ciumei.
Cuvintele bătrâne, se topesc,
ca niște hostii ude într-un vers,
iar Dumnezeu, cu ochiul dat pe spate,
scrie un psalm și-l rupe-n jumătate.
Și-n mijlocul uitării, cu-ndârjire,
pământul cere învărtoșat sfârșire,
nu mai e moartea ce-a fost altădată,
ci un oftat ce-nchide poarta descuiată.
Rămâne-n noi doar humă și mirare,
de ce primim lumină de la soare,
când chiar și Dumnezeu a obosit,
de atâta timp, de când atârnă răstignit.
Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Gafez mereu
Gafez mereu la orice întâlnire,
De parcă cineva o piedică îmi pune,
Și țin la inimă comprese cu iubire,
Și sunt bolnav de nu știu ce anume.
Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac,
Privirea de priviri îmi e ucisă,
Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac,
Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă!
Îmi injectez în zori adrenalină,
În plumb topit nestingherit mă scald,
Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină,
Dar brațele din umăr jos îmi cad.
Se vaită mângâieri pământul zgâriind,
Că n-au ajuns pe trup de fată,
Un demon simt în inimă zâmbind,
Iar eu gafez mai mult ca niciodată.
Gabriel Trofin