E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 26 сентября 2023
Views: 548
Poems in the same category
ANUL NOU
Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
ANUL NOU
Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Other poems by the author
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.