...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Category: Thoughts
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 3 июля 2024
Added in favorites: 1
Views: 426
Poems in the same category
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
metamorfozele unui gând/8
tăcerea
cade ca o scoarță mâncată de molii
peste turnuri de pază.....
rulând pe autostrăzi suspendate,
secunda-și pierde
sincronizarea.
brățara-ni se spune,
e o alternativă
la suplimente,
pilule,
dezamăgiri și trădări.
într-o spirla a morții,
furnicile sinucigașe
nu găsesc
reperul.
Epigrame XV
Unuia cu nasul mare
Din nasul tău prea borcănat,
E-o cale atât de lungă,
Că ore în şir a tot durat,
Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.
Unei colege
E un veritabil diamant,
Mulţi îţi zic despre iubit,
Însă, eu îţi spun tranşant,
E un pic neşlefuit.
Unora
Epigrame zeci v-am dedicat,
Ca să vă cuprindă râsul,
Însă după ce le-aţi ascultat,
V-a pufnit deodată plânsul.
Apărare
Eu îţi spun aici pe loc,
Nu mai da cu epigrama,
Că eu n-am umor deloc,
Şi mă năpădeşte drama.
Unuia care critică
De câte ori ne adunăm,
Tot o dai cu critica,
Dar demult noi aşteptăm,
Şi autocritica.
Unui şomer
Tot se-aude aici la ţară,
C-a pierdut multe servicii,
Tenismen e, zic novicii…
Însă el e-un pierde-vară.
Unui pierde-vară
Eu i-am zis că-i pierde-vară,
Însă el m-a combătut,
Şi plecând la muncă afară,
De trei veri, a dispărut…
Unui tată
Ce destin ţi s-a urzit,
Să ai greutăţi cu mii,
Însă nu te-ai chinuit,
Le-ai lăsat pentru copii.
Unui frate
El e frate bun cu mine
Dar necazul când mă paşte
Îl solicit, dar vezi bine…
Parcă nu mă mai cunoaşte.
Uneia cu regim
Ei i s-a prescris regim,
Ceai, infuzii, apă plată,
Dar le-a garnisit puţin,
Cu fripturi şi vişinată.
The elevator
Imagine your life being an elevator.
It goes up nice and neat
But at any point it can fall down to your feet.
And then… you cant go up , you try and try, but just can’t seem to make it work
You open the doors,you step outside…
You try to look for a way up
You see stairs think its hard
But you know its the right path
You start walking up the stairs
Slowly and steady
You get tired
You stop breathing, you start panicking
What if you never go up all the way?
You collapse right away..
After a while you get up, decide its not time to just give up
You start going up again
Not stopping till you reach the end
You realize it was hard but you did it again
You stopped you thought about how it could go wrong
But you never truly just gave up
So you did it
You now can see all the levels
All the stages you’ve been through
But it doesn’t matter if you got hurt or sad
You made it on the top
Its finally your time.
UN EPITAF
Un epitaf trebuie orientat către soare
Si lacrima mamei să lase dept rugă
Dati-vă mâna , toți fiii mamelor mute ,
Unde s-au dus atâtea povești de iubire ?
Iubire , tandrețe și rugă de frate...
Iubește-mă , soră , că-s mic si tu mare ,
Alintă-mi durerea când mama-i ,
Plecată departe .
Și unde e dorul părinților duși
Și unde e ruga la Domnul ,
Să-i ierte pe cei atrasi de păcate ?
O lume întreagă devine dușmană ,
Stăină , căci frate cu soră pe viață se bate
Și lacrima mamei degeaba se zbate .
Aprinde-ți cu toții o candelă pentru cei duși
Și dați-vă mâna frate cu frate .
T.A.D.
Nonsens
Nonsens
Am sufletul tânjind spre viață,
Cu mâini murdare de speranță,
Căci explorez cu infinitate,
Gândul meu spre libertate.
Spre libertatea ce azi nu este,
Lăsând doar urme, să ne pese,
Și în zbucium de mișcare raeliană ,
Brăzdez pe piept urme de rană.
Iar pe meleaguri pline de dor,
Zi de zi devin mai chior,
Căci timpu, nu știu eu ce este,
Dar garantat, nu îmbătrânește.
Îmbătrânesc doar eu, ființă,
Cu gândul doar la neputință.
Degeaba-n sudori țin eu şteampul,
Când la final Timpul mi-e ștreangul.
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
metamorfozele unui gând/8
tăcerea
cade ca o scoarță mâncată de molii
peste turnuri de pază.....
rulând pe autostrăzi suspendate,
secunda-și pierde
sincronizarea.
brățara-ni se spune,
e o alternativă
la suplimente,
pilule,
dezamăgiri și trădări.
într-o spirla a morții,
furnicile sinucigașe
nu găsesc
reperul.
Epigrame XV
Unuia cu nasul mare
Din nasul tău prea borcănat,
E-o cale atât de lungă,
Că ore în şir a tot durat,
Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.
Unei colege
E un veritabil diamant,
Mulţi îţi zic despre iubit,
Însă, eu îţi spun tranşant,
E un pic neşlefuit.
Unora
Epigrame zeci v-am dedicat,
Ca să vă cuprindă râsul,
Însă după ce le-aţi ascultat,
V-a pufnit deodată plânsul.
Apărare
Eu îţi spun aici pe loc,
Nu mai da cu epigrama,
Că eu n-am umor deloc,
Şi mă năpădeşte drama.
Unuia care critică
De câte ori ne adunăm,
Tot o dai cu critica,
Dar demult noi aşteptăm,
Şi autocritica.
Unui şomer
Tot se-aude aici la ţară,
C-a pierdut multe servicii,
Tenismen e, zic novicii…
Însă el e-un pierde-vară.
Unui pierde-vară
Eu i-am zis că-i pierde-vară,
Însă el m-a combătut,
Şi plecând la muncă afară,
De trei veri, a dispărut…
Unui tată
Ce destin ţi s-a urzit,
Să ai greutăţi cu mii,
Însă nu te-ai chinuit,
Le-ai lăsat pentru copii.
Unui frate
El e frate bun cu mine
Dar necazul când mă paşte
Îl solicit, dar vezi bine…
Parcă nu mă mai cunoaşte.
Uneia cu regim
Ei i s-a prescris regim,
Ceai, infuzii, apă plată,
Dar le-a garnisit puţin,
Cu fripturi şi vişinată.
The elevator
Imagine your life being an elevator.
It goes up nice and neat
But at any point it can fall down to your feet.
And then… you cant go up , you try and try, but just can’t seem to make it work
You open the doors,you step outside…
You try to look for a way up
You see stairs think its hard
But you know its the right path
You start walking up the stairs
Slowly and steady
You get tired
You stop breathing, you start panicking
What if you never go up all the way?
You collapse right away..
After a while you get up, decide its not time to just give up
You start going up again
Not stopping till you reach the end
You realize it was hard but you did it again
You stopped you thought about how it could go wrong
But you never truly just gave up
So you did it
You now can see all the levels
All the stages you’ve been through
But it doesn’t matter if you got hurt or sad
You made it on the top
Its finally your time.
UN EPITAF
Un epitaf trebuie orientat către soare
Si lacrima mamei să lase dept rugă
Dati-vă mâna , toți fiii mamelor mute ,
Unde s-au dus atâtea povești de iubire ?
Iubire , tandrețe și rugă de frate...
Iubește-mă , soră , că-s mic si tu mare ,
Alintă-mi durerea când mama-i ,
Plecată departe .
Și unde e dorul părinților duși
Și unde e ruga la Domnul ,
Să-i ierte pe cei atrasi de păcate ?
O lume întreagă devine dușmană ,
Stăină , căci frate cu soră pe viață se bate
Și lacrima mamei degeaba se zbate .
Aprinde-ți cu toții o candelă pentru cei duși
Și dați-vă mâna frate cu frate .
T.A.D.
Nonsens
Nonsens
Am sufletul tânjind spre viață,
Cu mâini murdare de speranță,
Căci explorez cu infinitate,
Gândul meu spre libertate.
Spre libertatea ce azi nu este,
Lăsând doar urme, să ne pese,
Și în zbucium de mișcare raeliană ,
Brăzdez pe piept urme de rană.
Iar pe meleaguri pline de dor,
Zi de zi devin mai chior,
Căci timpu, nu știu eu ce este,
Dar garantat, nu îmbătrânește.
Îmbătrânesc doar eu, ființă,
Cu gândul doar la neputință.
Degeaba-n sudori țin eu şteampul,
Când la final Timpul mi-e ștreangul.
Other poems by the author
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dospită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
New age
Ne este vorba caldă și mieroasă,
Dar zilnic jefuim morminte,
Trădăm pe fratele din casă,
Și-n spovedanii siluim cuvinte.
Avem și măduva stricată-n oase,
C-am adoptat noi legi și ritualuri,
Iar simțurile calde și frumoase,
Le-am înecat voit în false idealuri.
Ologilor pantofi le-am comandat,
Iar ciungilor mănuși brodate,
Apoi i-am prins și spânzurat,
Pe acei ce ne-au cărat în spate.
Ne ard biserici zilnic din senin,
Și căutam prin ceruri piromani,
Prescura ni-i dospită cu venin,
Și totul se rezumă doar la bani.
De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,
De e bărbat, tu minți, ea e femeie,
De-i frig, gândește că ți-e cald,
Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.
Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,
Aceasta cred că-i unica salvare,
Ne-om curăța de mucegai și bube,
Plângând pe acei rămași sub soare.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.