...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Категория: Мысли
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 3 июля 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 435
Стихи из этой категории
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
De ce ?
O fi de-ajuns Ca ne -ntelegem?
Ca suntem doi intr-un intreg ,
Cand inima-ntr-o lume-a ei traieste
Si ma intreb ce ii lipseste?
De ce mereu se-zvarcoleste
Si- n piept tresare
Si ravneste…
Suntem facuti pt o singură iubire?
Si daca da, de ce cadem in alte simturi?!
De ce - ascultam ce zic alti ochi?
De ce fiori in inima si-n ganduri?
Pt a suferi?
Si daca da, atunci de ce?
Pt a-iubi?
Si daca da,
De ce ne daruim cu-n Da doar unei singure fiinte
O fi de-ajuns?
Si daca da,
De ce ravnim?
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Mareea gândului
Telefonu-mi sună în noapte
Și-o voce rece se aude-n șoapte.
Te-ntrebi de ce ai mai răspuns
La un gând și un cuvânt ascuns.
Apelul este un abis necunoscut
Și îți dorești să nu fi fost înăscut.
Să îl înlături aprig din agendă
Și-ncet să devină legendă.
Poate dacă apelul ar fi ziua
Și în suflet nu ar mai ploua,
Ai încerca șoapta să o înțelegi
Și cuvintele să le dezlegi.
Să pot aduce prin speranță
Un sentiment de siguranță,
O garanție în aura de adevăr
Și-n inimă să nu mai sufăr.
Nu mi-ai scris..
Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,
Parcă uit de-atâtea cazuri.
Timpul trece fără rost,
Gândul meu ți-e adăpost.
Vântul bate, ploaia cade,
Dar tăcerea ta mă arde.
Oare câte doruri țin
Lanțul greu al unui chin?
Nu mi-ai scris și, totuși, sper,
Să-mi răspunzi cândva, în cer.
Poate timpul, vindecat,
Va deschide ce-i uitat.
Dar de nu, din depărtare,
Îți trimit o alinare.
Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,
Te păstrez în al meu gând.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
De ce ?
O fi de-ajuns Ca ne -ntelegem?
Ca suntem doi intr-un intreg ,
Cand inima-ntr-o lume-a ei traieste
Si ma intreb ce ii lipseste?
De ce mereu se-zvarcoleste
Si- n piept tresare
Si ravneste…
Suntem facuti pt o singură iubire?
Si daca da, de ce cadem in alte simturi?!
De ce - ascultam ce zic alti ochi?
De ce fiori in inima si-n ganduri?
Pt a suferi?
Si daca da, atunci de ce?
Pt a-iubi?
Si daca da,
De ce ne daruim cu-n Da doar unei singure fiinte
O fi de-ajuns?
Si daca da,
De ce ravnim?
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Mareea gândului
Telefonu-mi sună în noapte
Și-o voce rece se aude-n șoapte.
Te-ntrebi de ce ai mai răspuns
La un gând și un cuvânt ascuns.
Apelul este un abis necunoscut
Și îți dorești să nu fi fost înăscut.
Să îl înlături aprig din agendă
Și-ncet să devină legendă.
Poate dacă apelul ar fi ziua
Și în suflet nu ar mai ploua,
Ai încerca șoapta să o înțelegi
Și cuvintele să le dezlegi.
Să pot aduce prin speranță
Un sentiment de siguranță,
O garanție în aura de adevăr
Și-n inimă să nu mai sufăr.
Nu mi-ai scris..
Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,
Parcă uit de-atâtea cazuri.
Timpul trece fără rost,
Gândul meu ți-e adăpost.
Vântul bate, ploaia cade,
Dar tăcerea ta mă arde.
Oare câte doruri țin
Lanțul greu al unui chin?
Nu mi-ai scris și, totuși, sper,
Să-mi răspunzi cândva, în cer.
Poate timpul, vindecat,
Va deschide ce-i uitat.
Dar de nu, din depărtare,
Îți trimit o alinare.
Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,
Te păstrez în al meu gând.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Другие стихотворения автора
Îndepărtare
Și zilnic mă gândesc numai la tine,
Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,
Pe noapte am culcat-o lângă mine,
Apoi am evadat cu luna sus în munți.
Sub geam îți curge un râu de lacrimi,
Ce-a izvorât demult din inimă și dor,
Deschide larg fereastra mea de patimi,
Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.
Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,
Și am să vin ca să ți-o las la ușă,
De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,
Un urlet lung, și-o mână de cenușă.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.
Psalm II - Psalmul sufletului rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Îndepărtare
Și zilnic mă gândesc numai la tine,
Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,
Pe noapte am culcat-o lângă mine,
Apoi am evadat cu luna sus în munți.
Sub geam îți curge un râu de lacrimi,
Ce-a izvorât demult din inimă și dor,
Deschide larg fereastra mea de patimi,
Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.
Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,
Și am să vin ca să ți-o las la ușă,
De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,
Un urlet lung, și-o mână de cenușă.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.
Psalm II - Psalmul sufletului rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!