Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Стихи из этой категории
Oglinda!
Mă uit din nou într-o oglindă
Și ea continuă să îmi arate,
Că nu mai sunt așa de tânăr
Și-am pus ani buni în spate
Pentru moment m-am îndoit
Că asta poate fi figura mea,
Dar imediat m-am resemnat
Ridu-i un semn că viața-i grea
Am părăsit oglinda întristat
Cu gândul dus spre tinerețe,
Iar ochiul minții m-a informat
Că am ajuns deja la bătrânețe
Afară, mi-am aruncat privirea
Și am văzut și tineri și bătrâni,
Cu toții se bucurau de viață
Zâmbind, ținându-se de mâini
...................................
Ușor, ușor încep să înțeleg
Că nimeni nu întoarce anii,
Sarac, bogat ne vine vremea
Nimic nu iei...degeaba banii!
transfigurare 1/5
este adevărat
că numerele negative
nu sunt simpatice
totuși
ele sunt necesare
în rostuirea vieții
intenția
poate schimba sensul
poate porni motorul voinței.
Povestea mea
S-a făurit povestea mea
undeva, cândva,
pe foi aurite,
folosindu-se condei de argint,
cântând, dansând, râzând...
Vorbe multe, dar puține
s-au tot scris, repetitiv;
vorbe pline, însă goale,
fără noimă, discursiv.
Mă-ntreb apoi nedumerit:
,,unde, când și cine-a fost?
Cine a scris povestea asta
în care nu mă regăsesc?!..."
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Gânduri!
Nu căuta fericirea,
Unde alții au pierdut-o,
Acolo vei afla dezamăgirea,
Pe care n-ai cerut-o
Nu căuta adevărul,
Unde e multă minciună,
Ni l-a adus Eva cu mărul,
Îl ocolim ne place pruna
Nu căuta a înțelege,
Unde nimic nu e de înțeles,
Și nici nu-ți fă propria lege,
Că in final, prin ea, altu-i ales
Nu căuta să afli,
Unde s-a dus tinerețea,
Pentru că știi și nu te păcăli,
Spune-i adio și mergi cu bătrânețea
....................................
Caută drumul și calea dreaptă,
Ce te conduc spre mântuire,
Mai dă un ban, mai fă o faptă,
Că firul vieții se-ntinde și e subțire!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
ULTIMUL VAGON
De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .
Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…
Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…
Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.
Oglinda!
Mă uit din nou într-o oglindă
Și ea continuă să îmi arate,
Că nu mai sunt așa de tânăr
Și-am pus ani buni în spate
Pentru moment m-am îndoit
Că asta poate fi figura mea,
Dar imediat m-am resemnat
Ridu-i un semn că viața-i grea
Am părăsit oglinda întristat
Cu gândul dus spre tinerețe,
Iar ochiul minții m-a informat
Că am ajuns deja la bătrânețe
Afară, mi-am aruncat privirea
Și am văzut și tineri și bătrâni,
Cu toții se bucurau de viață
Zâmbind, ținându-se de mâini
...................................
Ușor, ușor încep să înțeleg
Că nimeni nu întoarce anii,
Sarac, bogat ne vine vremea
Nimic nu iei...degeaba banii!
transfigurare 1/5
este adevărat
că numerele negative
nu sunt simpatice
totuși
ele sunt necesare
în rostuirea vieții
intenția
poate schimba sensul
poate porni motorul voinței.
Povestea mea
S-a făurit povestea mea
undeva, cândva,
pe foi aurite,
folosindu-se condei de argint,
cântând, dansând, râzând...
Vorbe multe, dar puține
s-au tot scris, repetitiv;
vorbe pline, însă goale,
fără noimă, discursiv.
Mă-ntreb apoi nedumerit:
,,unde, când și cine-a fost?
Cine a scris povestea asta
în care nu mă regăsesc?!..."
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Gânduri!
Nu căuta fericirea,
Unde alții au pierdut-o,
Acolo vei afla dezamăgirea,
Pe care n-ai cerut-o
Nu căuta adevărul,
Unde e multă minciună,
Ni l-a adus Eva cu mărul,
Îl ocolim ne place pruna
Nu căuta a înțelege,
Unde nimic nu e de înțeles,
Și nici nu-ți fă propria lege,
Că in final, prin ea, altu-i ales
Nu căuta să afli,
Unde s-a dus tinerețea,
Pentru că știi și nu te păcăli,
Spune-i adio și mergi cu bătrânețea
....................................
Caută drumul și calea dreaptă,
Ce te conduc spre mântuire,
Mai dă un ban, mai fă o faptă,
Că firul vieții se-ntinde și e subțire!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
ULTIMUL VAGON
De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .
Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…
Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…
Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.
Другие стихотворения автора
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...