...rutină

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

dragostea

răbdătoare plină de bunătate

ajută întărește limpezește

omul

iertând ridicând miluind

milos omniprezent

Dumnezeu 

Azi,

Luna a rasarit din nou.

Fara sa vreau, o am privit.

O, Luna, dac-ai stii...

Razele tale s-ar raci mai mult acum,

iarna Sufletului,

primavara Mintii...

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Nu mai aveam o lacrimă să plâng

mi-erau ochii uscați precum  nisipul din deșertul Atacama

în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând

simțind cum mă pândește de pe margini teama

Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,

spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,

în geometrii din cele mai abstracte

sau dispărând subit în găurile negre

Pierduses traiectoria inițială

și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt

precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,

în lupta sa eternă cu morile de vânt.

din gândul meu, cu aripi de lăcustă,

 asemeni neutronului dintr-un atom

am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,

în ciurul lui Eratostene,  alogaritmul cel mai simplu pentru OM...

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Soţiei

A făcut un tort elen,

Cum nu mai găseşti de fel,

Gustul e de fond de ten,

Iar miros Coco – Chanel!

Reacţie

Soţia mea când e nervoasă,

Face scene şi suspină,

Eu, timid de după masă,

Nu fac decât pantomimă.

La dentist

Mi-am dus soacra la dentist,

Şi-am rămas profund perplex,

Că-acest doctor specialist,

Din gură-i extrase-un DEX.

Comemorare

Furioasă pe răposatul,

C-a strâns-o mereu cu uşa,

I-a făcut incineratul,

Şi-apoi i-a vândut cenuşa.

Efecte

I-am promis tot adevărul,

Când mi-am cunoscut soţia,

Iar de mint să-mi cadă părul,

Şi astfel mi-apăru chelia.

Unui pescar

Plecă-n zori la pescuit,

Vremea bună îl aţâţă,

Nada i s-a potrivit,

Pescui pe mal o fâţă.

Lui Antonio Banderas

Antonio cu barba mare,

Plimbându-se printr-un oraş,

E întrebat de-un oarecare,

Nu ai maestre…Ban de ras!

Romantică

Am invitat-o la Constanţa,

Pe-a mea superbă blondă Tanţa,

Poeme recitindu-i din prezidiu,

Am rămas…Eu şi Ovidiu!

Soţiei

O alintam răţuşca mea,

Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,

Dar după nunta pe care-o aştepta,

A început strident să măcăie.

Ispită

Când frumoasa mea blondină,

Se coborî şi ea-n piscină,

Lâng-un june fără barbă,

Apa a început să fiarbă.

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Din ochiul trist îți mușc privirea,

Pupila albă voluptuos îți mestec,

Și-ți simt pe limbă neiubirea,

C-un soi de iz demonic în amestec.

Ți-e tânguirea numai lacrimi,

Și mângâi pedestaluri de statui,

Ai oferi un suflet plin de patimi,

Dar nu oricum, oricând și orișicui.

Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,

De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,

De a umbla în pielea goală -n ceruri,

Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.

Dezbracă-ți penele de înger necăzut,

Şi desenează pe nisipul lunii crini,

Să intru-n transă când mă simt pierdut,

Să mângâi stele în timp ce tu suspini.

De ți-ar simți și Creatorul frământarea,

Tristețea unui embrion în cioc de barză,

Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,

Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.