E ridicol

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..

De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic! 

Marius Ene, Polonia, 07.02.2024

 Am suferit 

Și-am să mai sufăr,

Dar nu e prima dată

Când sper,

Să mă ridic din groapă.

un fluture origami

s-a pierdut

printre crizanteme.

÷

sub ascuțișul arivismului,

tăcerea

justifică lașitatea.

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…