E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 22 februarie 2024
Vizualizări: 521
Poezii din aceiaşi categorie
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
În vizită la sufletul meu
Bună seara, mă auzi ?
Ți-am spus bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…
[22:42 trădarea condamnării…
nuanțe de dor ți-am adăugat,
pe foile acestui caiet murdar
murdar și pătat de vorbe ,
vorbe puțin cam prea acerbe.
lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,
mi-a dispărut toată starea de extaz,
toată fericirea-ntr-o clipă,
când am văzut acea aripă.
o aripă tu ți-ai rupt,
ca să i-o oferi unui alt trup,
un trup mult înstrăinat,
de tot ce-nseamnă condamnat.
condamnat la un vârtej,
de idei și păreri construite p-un grej.
un grej așa de fin,
de-ți vine să suspini.
Website
Website ca si asta
Sfant in mintea mea.
Pot sa-mi pun gandirea mea
Fara sa vada clasa mea,
Sau cine stie ce altcineva.
Aici nimeni nu ma stie
Si asta-i o veselie
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
În vizită la sufletul meu
Bună seara, mă auzi ?
Ți-am spus bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…
[22:42 trădarea condamnării…
nuanțe de dor ți-am adăugat,
pe foile acestui caiet murdar
murdar și pătat de vorbe ,
vorbe puțin cam prea acerbe.
lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,
mi-a dispărut toată starea de extaz,
toată fericirea-ntr-o clipă,
când am văzut acea aripă.
o aripă tu ți-ai rupt,
ca să i-o oferi unui alt trup,
un trup mult înstrăinat,
de tot ce-nseamnă condamnat.
condamnat la un vârtej,
de idei și păreri construite p-un grej.
un grej așa de fin,
de-ți vine să suspini.
Website
Website ca si asta
Sfant in mintea mea.
Pot sa-mi pun gandirea mea
Fara sa vada clasa mea,
Sau cine stie ce altcineva.
Aici nimeni nu ma stie
Si asta-i o veselie
Insomnii
mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă
în zori
nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele
uneori te trezești confuz în mijlocul nopții
dintr-un vis urât cu păianjeni
aprinzi lumina
te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute
ca nu cumva să nu le tulburi monotonia
printre uși uitate deschise
spre baie
observ în oglindă că mi-a crescut barba
„fir-ar a naibii de barbă!”
aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție
sigur vecina de jos mă înjură
o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte
de tine
a fost ieri
pe scări este o liniște surdă
la fel pe străzi
la Spitalul Județean de Urgențăți
și biserică evanghelistă
„ la început a făcut Dumnezeu lumea
îmi vine în minte un text din Facere
și pământul era netocmit și gol
întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor
și-a zis Dumnezeu:
să fie lumină
și-a fost lumină…”
asta era
mă gândesc în timp ce urc scările
omul a apărut mai târziu
nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte
„iar nu aveți somn!”
mă ceartă bătrâna de la parter
mi-e imposibil să-nțeleg
de ce zilele trebuie să înceapă în zori
îi răspund
nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…
Alte poezii ale autorului
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Nu pot să scriu...
Și brusc am încetat ca să mai scriu,
Iar muza mi-am închis-o-n turn,
Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,
De-acum voi fi ursuz și taciturn.
În foc am să arunc ce-am scris până acum,
Iar scrisul meu va deveni tăcere,
Am ars în fiecare zi până la scrum,
M-am risipit în scris în loc să fac avere.
Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,
Biblioteci și librării de-a valma,
Când văd poeți, profesori suferind,
Că s-a bătut cu neșcoliții palma.
Buldozerele sunt astăzi pe șosele,
Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,
Te-nscriu în școli pe creier să te spele,
Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.
Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,
M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,
Și vor rămâne pe coala de hârtie,
Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Nu pot să scriu...
Și brusc am încetat ca să mai scriu,
Iar muza mi-am închis-o-n turn,
Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,
De-acum voi fi ursuz și taciturn.
În foc am să arunc ce-am scris până acum,
Iar scrisul meu va deveni tăcere,
Am ars în fiecare zi până la scrum,
M-am risipit în scris în loc să fac avere.
Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,
Biblioteci și librării de-a valma,
Când văd poeți, profesori suferind,
Că s-a bătut cu neșcoliții palma.
Buldozerele sunt astăzi pe șosele,
Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,
Te-nscriu în școli pe creier să te spele,
Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.
Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,
M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,
Și vor rămâne pe coala de hârtie,
Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!