E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 22 februarie 2024
Vizualizări: 500
Poezii din aceiaşi categorie
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
conversații tăcute/2
flăcări stranii
adâncesc
tainele orizontului;
destine -desfășurate
pe treptele de-ncercări ispititoare,
desfoliază amurgul
în solzi de-ametist
iluzioniștii,
asemenea argonauților,
îmbracă
osemintele aducerilor-aminte
în lână
de aur .
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
conversații tăcute/2
flăcări stranii
adâncesc
tainele orizontului;
destine -desfășurate
pe treptele de-ncercări ispititoare,
desfoliază amurgul
în solzi de-ametist
iluzioniștii,
asemenea argonauților,
îmbracă
osemintele aducerilor-aminte
în lână
de aur .
Oh, frumusețe trecătoare!...
Frumuseţe, frumuseţe,
Unde te grãbeşti,
De nu vrei, sub nici o formã,
Sã mai zãboveşti?
Ţi-ai luat hainele, podoabe,
Şi-ai ieşit din sat,
Ca şi când, pe toţi, deodatã,
Te-ai fi supãrat.
De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place
Pasul lor încet;
Şi-ţi îndrepţi privirea numai
Cãtre tineret.
Frumuseţe, frumuseţe,
Spune-mi: de ce pleci?
De ce-mi spui cã-n calea noastrã
Nu mai ieşi în veci?
Cumva... noi... pãrinţii noştri,
Ţi-am greşit ceva?
Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,
Sau vreo vorbã rea?
Cum de laşi plugul sã tragã
Brazde, pe ogor,
Când ştii bine cã te-adorã
Orice muritor!?
Frumuseţe, frumuseţe,
Mai rãmâi la noi,
Pânã nu vin norii sumbri
Vânt şi frig şi ploi!
Sã mai stai, sã mai întârzii,
Tare te-aş ruga!
Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese
Nici de ruga mea...
Alte poezii ale autorului
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Epigrame X
Comunicare interzisă
Un trib de indieni a decretat,
Comunicarea interzisă la femei,
Căci de atâta fum ce-au ridicat,
Funinginea ajunse pân' la zei.
Tortură
Au chinuit cu o ură crasă,
Un ţigan de la Ponton,
L-au închis singur în casă,
C-o tonă de fier beton.
Aniversarea preotului
A fost numit chiar de primar,
La zi festivă să-i dea tortul popii,
Dar când să ajungă la altar,
A dat … ortul popii.
Concluzie
Am fost la vorbitor, la puşcărie,
C-un deţinut atroce am discutat,
Dar o să spun, ca toţi să ştie,
Era foarte… încuiat.
Croială
Ieri m-a pălmuit un croitor,
Şi lucrătură bună a fost,
Că m-a lucrat la pas uşor,
Una pe faţă şi două pe dos.
Reglare de conturi
Doi contabili puşi pe harţă,
Au luptat pe două fronturi,
S-au lovit chiar peste faţă,
Şi-apoi s-au reglat din conturi.
Recunoaştere
Ce o fi cu acest mister?
Ieri un prost dădea prin gropi,
Mi-am dat seama că-i boxer,
Fiindcă prea bătea la ochi.
Mai-danez
În Danemarca iarăşi s-a iscat,
O nouă ceartă între patrupez’
Să dovedească prin lătrat,
Care dintre ei e mai-danez.
Unui Disc Jockey
Un DJ-ei vestit în ţară,
De loc din Sant Francisc,
L-au dus la Urgenţe aseară,
Şi i-au găsit: Hernie de Disc.
Unui proxenet
Un proxenet din închisoare,
La gardieni întruna le şopteşte,
Că va ieşi în Postul Mare,
Căci e Dezlegarea la Peşte.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Epigrame X
Comunicare interzisă
Un trib de indieni a decretat,
Comunicarea interzisă la femei,
Căci de atâta fum ce-au ridicat,
Funinginea ajunse pân' la zei.
Tortură
Au chinuit cu o ură crasă,
Un ţigan de la Ponton,
L-au închis singur în casă,
C-o tonă de fier beton.
Aniversarea preotului
A fost numit chiar de primar,
La zi festivă să-i dea tortul popii,
Dar când să ajungă la altar,
A dat … ortul popii.
Concluzie
Am fost la vorbitor, la puşcărie,
C-un deţinut atroce am discutat,
Dar o să spun, ca toţi să ştie,
Era foarte… încuiat.
Croială
Ieri m-a pălmuit un croitor,
Şi lucrătură bună a fost,
Că m-a lucrat la pas uşor,
Una pe faţă şi două pe dos.
Reglare de conturi
Doi contabili puşi pe harţă,
Au luptat pe două fronturi,
S-au lovit chiar peste faţă,
Şi-apoi s-au reglat din conturi.
Recunoaştere
Ce o fi cu acest mister?
Ieri un prost dădea prin gropi,
Mi-am dat seama că-i boxer,
Fiindcă prea bătea la ochi.
Mai-danez
În Danemarca iarăşi s-a iscat,
O nouă ceartă între patrupez’
Să dovedească prin lătrat,
Care dintre ei e mai-danez.
Unui Disc Jockey
Un DJ-ei vestit în ţară,
De loc din Sant Francisc,
L-au dus la Urgenţe aseară,
Şi i-au găsit: Hernie de Disc.
Unui proxenet
Un proxenet din închisoare,
La gardieni întruna le şopteşte,
Că va ieşi în Postul Mare,
Căci e Dezlegarea la Peşte.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?